Ceasornicul dispărut

Motto: “Acesti pecetluiți să ia tăria puterii ca să calce peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului… Te blestem pe tine cu Cel ce a certat vântul și a liniștit viforul mării; Teme-te, fugi, pleacă, depărtează-te!” În livingul spațios erau trei canapele ce înconjurau o măsuță joasă. Flăcările deveniră vâlvătăi, brusc întețindu-și licăririle dincolo de geamul șemineului din marmură albă. Într-un nor de fum de țigară, aplecat deasupra unei cărți imense, L’Illustration, Petre Levianu părea că studiază cu atenția unui jurnalist articolele scrise în limba franceză, începând din 12 Ianuarie 1907 și până în 22 mai 1937. De fapt se plictisea, tot așteptând să apară Georgia. Levianu, fost critic literar, acum redactor-șef la propria publicație, dorea să dobândească imaginea completă a unui puzzle despre un fenomen straniu, pe care el îl numea “Ceasornicul dispărut”. Totul avea legătură și cu el, dar în special cu Mina și cu Georgia. Era vorba despre Cristian, și de “relația” cu cele două femei. Cei doi se cunoșteau de peste 30 de ani, făcuseră parte din Roza celor Patru Vânturi, el fiind poetul, iar criticul literar și pictorul, Levianu. Cristian fusese și Nemernic. De ce nemernic? Cristian Ceasornicul, cel mai bun prieten al lui din toate timpurile, l-a trădat. Cristian nu știa nimic de Georgia, decât după ce îi atrăsese atenția Levianu, spunându-i: "- Uite, dacă vrei să discuți cu o tipă demnă de rangul tău, îti recomand eu pe cineva", și i-a vorbit despre Georgia. N-a știut ce reținuse el, probabil că aceasta ar fi disponibilă. Cristian era un bărbat foarte deștept, singurul din câți oameni cunoscuse Levianu, care reușise să facă față unei discuții dure, pe orice temă. Cu sexul însă avea obsesii. I se aduceau femei, pe care le plătea el, sau prietenii, ca să i se facă pe plac. Probabil că asta își imaginase și despre Georgia. Cristian fusese invitat să petreacă Revelionul undeva, pe Valea Trotușului. La miezul nopții fusese programată o altfel de vânătoare, în pădure, care avea să le testeze limitele vieții, siguranța de sine, vigilența și mănunchiul de temeri dobândite în urma unei astfel de experiențe. Dacă ar mai fi rămas în viață! Vânătoarea era însăși joaca de-a vânatul și vânătorii. Dar cine sau ce era prada? De atunci dispăruse… Levianu era un bărbat înalt, cu fruntea blândă și luminoasă, cu buze cărnoase și ochii ca două brazde adânci, amorțite sub povara pleoapelor mici ce clipeau cu repeziciune sub pielea bolovănoasă și închisă la culoare a omului nedormit de ceva timp. Natura îi oferise niște plete bogate, suvițate într-o explozie de culori, având tonuri închise de la maro și ocru până la galben-auriu și alb. Acum părea să fie deranjat de smochingul scorțos cu care se înveșmântase la trecerea dintre ani. Era prezent la o petrecere privată. Părea plictisit de tot ce însemna distracție, gălăgie, muzică, dar era pregătit în mod special pentru întâlnirea stabilită. Și acum, aștepta miezul nopții. Avea temeri în ce privește invitația pe care și el o primise, aceea de a participa la o vânătoare. Nu-și cunoștea rolul, și asta îi îngheța sângele în vine, simțindu-se hăituit de gândul de a fi considerat el însuși o pradă pentru alții. O privi pe Georgia, care tocmai venea înspre el. Așteptase cu înfrigurare momentul acesta. Deși încă se simțea atras de această femeie, gândi că e un bun prilej pentru a discuta despre Ceasornic, comparându-se pe sine cu ceea ce n-avea să cunoască niciodată, dar temător de ceea ce ar fi putut să i se întâmple. Oare pericolul trecuse? O conduse în locul cel mai îndepărtat al livingului, unde se părea că zgomotul ar pătrunde mai puțin. Urcară scările, undeva la etaj. Aveau doar câteva ore la dispoziție, pentru a afla… Ceasornicul dispărut năștea acum vibrații pentru fiecare clipă conștientizată ca fiind ofranda inimii, înviind amintiri, frânturi de gând din turnul cu pereții de gheață! Se priviră un timp îndelungat. La un moment dat, Georgia se uită la ceasul atârnat în perete. Acele se mișcară lent. Bătăile acestuia, repetate, anunțară miezul-nopții. Atunci, ușile Ceasornicului se deschiseră larg, părând a se fi transformat într-un castel ce-și primea oaspeții. Pe coastele treptelor urcară împreună, primind astfel invitația. Continuă să privească la ceasul atârnat pe peretele din față. Rămase surprins că acesta îi dădea senzația unei plasme, în care personaje vii se mișcau. Asistă uimit la derularea unor… scene. Ceea ce văzu și auzi era demn doar de vibrația din noaptea aceea. Lui Petru Levianu i se păru deodată că Georgia i se adresează, vorbindu-i despre Ceasornic: - Nu credeam că va fi acolo și Cristian, rosti Georgia. De fapt, nu cred că există legătură între ceea ce s-a întâmplat între mine și Cristian, și faptul că el a dispărut. Asta am aflat-o de curând, după ce el străbătuse îndrăgostit pădurea aia de libelule fățarnice, care se tot învârteau în jurul lui. Astfel mi s-a revelat adevăratul Cristian! Se opri din visare câteva clipe, apoi continuă. - Îl știam un bărbat puternic! Credeam că poate să suporte orice, mai ales în cazul în care o femeie nebună l-ar fi părăsit, ca să nu mai pomenesc ce altceva ar fi putut să-i facă o astfel de vânătoare de moșteniri! Cristian era deja falit și cică înebunise exact la miezul-nopții. Și când te gândești că singura lui sursă era acel…! Credea că cineva anume i l-a luat și i l-a distrus, îngropându-l undeva, la marginea unui cimitir al gândurilor. Acestea se sinuciseseră din fașă, înainte că sângele să ia foc, născându-se la viață…! Levianu nu păru surprins de prelegerea aceasta ciudată, dar ascultă în continuare, vrăjit, la vocea de aur ce vibra: - În plus, mi s-a părut firesc să-l leg pe Cristian! Patul lui n-avea picioare, nici templu nu părea să fie! De undeva, de sus, se auzi: ”- Ia patul tău și umblă!”. Georgia izbucni în râs, gândind la nervii de oțel ai lui Petre, interesat de fenomenul Ceasornicul. Tresărea vizibil la fiecare cuvânt al ei, asemenea artificiilor din noapte. Starea nu era neplăcută, dimpotrivă! Sprijinindu-se de umărul lui Levianu, Georgia se așeză confortabil lângă el, iar ochii îi străluciră. Continuă: - L-am imobilizat pe Cristian! L-am biciuit bine de tot, folosindu-mă de cuvinte, și ucigându-i crisparea! Gândurile lui căzură din ce în ce mai jos, asemenea târfelor fără vlagă, cu sânii și fundul anume afișate, cărora adesea le spuneau: ”Vatămă-mă, ia-mă, umple-mă, ca să mă vindeci de foamete! De-o fi război, soț să-mi fii! Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, și mai dă-mi cu foc!”. Își sporea chinul astfel. Cu atâta intensitate striga, încât i-am acoperit gura. Sărutare de foc i-am turnat, și miere de albine pe trup, rezemând spațiul dintre cuvânt și cer cu o secundă distanță de talpa frăgezită la cuptor, apoi am întins bine de tot mierea cu palmele, insistând cu sărutul, spre disperarea anumitor porțiuni unde intra mai greu încolțirea asta! Urmară câteva clipe de tăcere. Georgia părea înflăcărată de o dorință vie, și sorbi cu plăcere din conținutul paharului din fața ei. Privea uimită la Ceasornic, în sine, ca și cum acesta ar fi fost în fața ei. - Nu s-a îmbătat de plăcere și nici prăpăd de sânge n-a făcut cu vederea, rosti Georgia. Temându-mă să nu cadă în apă și să se înece, l-am lăsat sprijinit, ușor culcat pe sufletul meu, astfel putând cuvânta, cu o caznă mai puțin, și, fiind ascultat, nu mai suferea de migrația bietelor păsări visătoare… Limba Ceasornicului se dezlegase la vorbă, asemenea unei lumini domoale. Părea să-i placă. Începuse să mă mângâie pe muchii. Am clipit de emoție șoptită. Georgia își continuă povestea, uimindu-l pe cel care asista la aceste dezvăluiri. - Fiind amețit în zborul său, Cristian dori să insist mai mult, mișcând pleoapele a nerăbdare să o fac!... Iar eu i-am tăiat firu’ de la ‘Net. Ce prost! A murit înainte de a se naște, de parcă doar asta ar fi așteptat, stingându-se rapid, cu vedere cu tot, răzbind până unde nu mai era plăcere, la îngerii, arhanghelii, domniile cele mărite și începătoriile, la loc de verdeață… Și ce să mai facă el, Ceasornicul? Avea acum cu o scârnăvie mai puțin, putea trăi în tihna de veci. De fapt, el mi s-a dat de bună voie, a încuviințat din cap, oferindu-se să se ducă pe sine în cârcă, numai să plece și el în zarea largă, blestemat să fie cu Cel ce a certat vântul și a liniștit viforul mării! Părea să se fi oferit cu totul. Și-ar fi pierdut și hoitul pe drum, atât de mult își aștepta rândul la înviere! Înspăimântat de cele percepute, îl cuprinse groaza, înghețându-i sângele în vine. Petre gândi în avans la ceea ce ar fi putut să-l aștepte din partea Minei. Privi la Georgia, care-i stătea acum atât de aproape, dar dorind-o pe Mina. S-o aibă acum?! Cât pe ce să se lase convins că totul era doar în imaginația lui! Mina fusese a tuturor, și el era conștient de asta. Cu viața ei integrală, Mina nu ar fi putut fi acceptată de nimeni. Însă, luată din contextul ei social și adusă numai cu el, ca bărbat cu experiență, fără inhibiții și fără prejudecăți, Mina era miraculoasă. Miracolul ăsta nu dura decât foarte puțin. După ce te despărțeai de acest miracol, tot ceea ce însemna Mina devenea un coșmar, un calvar, iadul însuși. Nu, el nu putea fi o victimă! Nu știa dacă acest joc luase sfârșit. Cu atât mai rău, nu putea să fie prada vânătorilor ălora. Înghiți în sec și ascultă finalul. - Dacă el s-a supărat atât de rău încât să-și șteargă urmele, treaba lui! Dacă și gândurile i s-au rupt, înseamnă că i s-a tăiat porția la aer, izbindu-se de el însuși cu tărie, călcând peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea... Altceva nu știu ce i s-a putut întâmpla, de a dispărut Ceasornicul! Și, cum ziceam, la miezul nopții se pornește vânătoarea. Totul, așa cum a mai fost! Te bagi? Levianu înghiți în sec. - Mă duc la Cazinou!, se auzi pe sine spunând ca prin vis…