Arhanghelul de la Crasna

Dincolo de ușa diaconească, pe care era pictat arhanghelul Gavriil, o lumină stătea îngenunchiată, pâlpâind a rugăciune și a dragoste tăcută. Prelingerea luminii sub forma unui fir de nisip presupune devenirea, flacăra fiind cea care mistuie și transformă, rămânând doar urma hierofaniei. Poate că lumina asta este urma dumnezeirii, iar arderea de tot se preface într-o continuă înghețare a veșniciei pe altarul de jertfă, alternanță a vieții și a morții. Totul primește un sens către ce-ul oricărui semn oferit-așteptat, reîntregire a unității primordiale, reactualizată liturgic. La interferența cu sacralitatea, imprevizibilele raze de soare se împletesc în claobscurul acelui lăcaș, prelungindu-și intimitatea dinspre înaltul cerului. Altarul, un fel de axis mundi al centrului, susținând tăria cerului pe contraforții iconostasului, mângâieri sfinte pentru înălțimea la care poate zbura orice privire neinițiată, care are pretenția că se pregătește pentru a-și trece orizontul infinității prin filtrul irisului personal. De parcă ți-ai putea impropria cu privirea infinitatea dumnezeirii, amprentâdu-ți ființa cu aceasta, mușcând euharistic ca dintr-o bucată de pâine, sorbind apoi cu nesaț din izvorul nesecat al sfințeniei, dăruite gratuit și universal?! Aici, foamea îți poate deveni altfel de foame, alteritate și plinătate a vieții. Pe drumul care șerpuia înspre cerul unui illud tempus, prin inima pădurii, în grupuri răzlețe se deplasau alene oameni dornici de cărările muntelui și însetați de spiritualitate, îndreptându-și pașii înspre mănăstirea Crasna, aflată dincolo de Vălenii de Munte, undeva la ieșirea din Schiulesti. Lucia coborî geamurile din față ale mașinii, astfel încât să răzbată-n adierile calde de vară tainele vântului, care-și întârzia voit prezența prin mângâieri răzlețe. Insemnele răcoroase își preumblau unduirile printre șuvițele părului, revarsandu-și intim prospețimea pe umerii goi. Încă mai respira aerul fierbinte și mult prea apăsător. Lasă mașina în parcarea pe două nivele, amenajată nu de mult timp la poalele munților. Urma să parcurgă pe jos mai mult de 2 km, traversând pădurea și un pod la înălțime, ancorat undeva la intersecția cu țărmul percepției celui care trăiește discontinuitatea timpului. Gabriel gândi de cuviință să încropească un dialog, pe marginea ideii de șarpe care-i persista acum în minte. - Lucia, ideea șarpelui încântă pe mai toate femeile, inclusiv pe tine, recunoști asta? Te încântă, nu? Nu pot face abstracție de angoasa feminină, și-ți amintesc de fobia șarpelui, care este de fapt dorință incestuoasă. Este deruta din fața inacceptabilului. Știai de asta? - Deobicei când ceva mă emoționează, tac. Când mi se adresează cuvinte, le păstrez în minte și le cobor în suflet, nici nu îndrăznesc a respira, și atunci tac. Dar acum nu mă pot abține, mă enervează noțiunea de sarpe. Am recitit acele texte, în căutarea semnificațiilor pentru numirea de șarpe, a acelor atribute prin care respectivul a ales sa mă descrie. Am vrut să știu care sunt echivalențele și care sunt ambiguitățile, să-mi pot explica de ce-ul... N-am avut intenții ascunse sau interese, doar în favoarea mea. Nu pot găsi vreo descriere procedurală ideală prin care eu să-mi construiesc generativ imaginea de șarpe. - Uite, \"rezolvarea\" este posibilă prin deplasarea pericolului din interior, dealtfel imposibil de trecut!, spre exterior, cu mult mai ușor de evitat!, libidoul fiind eliberat astfel. Ofilofobia sau frisonul în fața șarpelui se substituie reprezentării unui penis, dorit și temut deopotrivă. Recunosc, și tu-mi ești mie de dorit și de temut în același timp. De ce, nu-ți pot spune. - Dar eu nu pot fi un fel de șarpe! Nu pot fi un personaj inventat după anumite tipare, pusă în galeria corifeilor, de șerpi și șerpișori, în acel templu din marmură albă, unde fiecare stă așezat pe câte un piedestal, iar vița-de-vie, sălbatic, le fixează nemișcarea pe suporții lor. Statuile acelea serpărești s-au cocoțat acolo prin sprijinul celui care i-a „citit” și „înțeles”, ulterior fiind adoptat drept mentor. De ce să fi făcut din mine un personaj al textului său?, spuse Lucia, cu tristețea ce-i descria atât de bine propriul neant ființial, orbită de o încredere prea mare în cel ce scrisese despre ea. - N-aș găsi un răspuns potrivit acum. Dar țin să ți-l amintesc tot pe Freud. Când sursa pericolului căruia îi corespunde angoasa nu mai este internă ci externă, apare angoasa castrării, în care eul dobândește o identificare cu obiectul, peni.sul sau alți substituți. Angoasa de castrare devine astfel o amenințare. Chiar și femeile sunt supuse acestei angoase de castrare, uneori poate mai mult decât bărbații! Exemplu: friica pentru o anumită deteriorare a organelor genitale interne, circumscriind riscului expunerii, ca reprezentare a unui pericol -histerectomia. Și te întreb iarăși: care este angoasa ta din textul cu pricina? Râse. Continuă s-o privească studiindu-i gesturile. La rându-i, Lucia îl privi mută de uimire. Nu s-ar fi așteptat la asemenea vorbe din partea lui. La urma urmei ce o deranja pe ea la textul cu pricina? Și pentru ce să mai dezgroape morții? Schimbând brusc registrul, Gabriel o întrebă: - Ai încercat vreodată să culegi boabele de pe un ciorchine de strugure, fără mâini, doar cu buzele? - Am uitat dacă am făcut sau nu asta vreodată. Cred că nu. Dar acum, atât de tare mi-am dorit să știu cum e, încât imaginea indusă de tine am vizualizat-o deja, ca și când am trăit senzația asta. Aș putea spune că știu sigur cum e, deși nu am trăit o astfel de senzație. - Repet, ai mușcat vreodată dintr-un ciorchine îndesat de boabe, fără să te ajuți de mâini, doar cu buzele și cu dinții, direct din vie? - Nu. - Sunt senzații fantastice, să simți cum curge mustul pe buze, bărbie, gât, să fii lipicios, conștient de dulceața lui... Merită să încerci, dar cu o condiție: trebuie să o faci spontan, să nu te gândești la pete sau alte tâmpenii. - Adică să nu fie ceva premeditat? - Da. Tu crezi ca poți anticipa timpul? Tăcere. După o scurtă pauză, Gabriel continuă: - Uite, știi cum văd eu timpul? Sau cum îl numesc? . - Eiii, așa metaforic îl poți numi și „ceasornic de nisip”, îmi place cum sună, de curând am întâlnit această sintagmă, la Blaga. - Timpul există din momentul începutului pentru ceva, cineva, sau pentru o acțiune. - Nu cred. În rest nu există timp? După moarte ce fel de timp este? Dacă tu îl numești astfel, înseamnă că timpul ăsta se scurge în moarte și rămâne înghețat într-o veșnicie a morții inexorabile, un fel de Golem fără suflet? Ideea de formare presupune creația și deci cauzalitatea, presupune entropia, deci și sfârșitul creației dar și ideea de timp eshatologic. La fel a existat un început al timpului “din nimic” sau deodată cu eternitatea, cauzat de un Creator, un Arheu sau un Mare Arhitect. - Revin la ideea de timp... curgerea lui e mișcarea coasei, deci golemul nu e nici ființă dar nici obiect. Un suflet împietrit poate avea sau se poate identifica cu un golem, metaforic vorbind, însemnând și o retragere în sine, în propriul turn de fildeș. - Eu nu pot înțelege: de ce să te retragi pustiit în propriul sine? Sau, de ce ți-ai crea un turn de fildeș? De ce să mimezi cu falsă fervoare o „rugaciune”, îndreptată către nimeni sau spre un pretutindeni nicăieri?! După moarte tu nu mai ești? Ce este după...? - Mișcarea coasei nu o poți anticipa niciodată. Nu vei știi în ce poziție e la un moment dat. Iar veșnicia e nemișcare și mișcare în același timp. Niciodată nu vei știi ce este moartea decât în momentul trecerii dincolo de ea, doar ducându-ți crucea până la capăt. Atunci vei avea certitudinea morții, doar dincolo de prag... Se opriră la o cruce imensă, de lemn, în care erau încrustate semnele luminii. Spiritualitatea de dincolo se oferea pe sine, fiind la îndemâna oricărui trecător, accesibilă drept cunoaștere, sau trăire sublimată extatic, capacitate naturală pentru orice mod de ființare personal. Toți cei care treceau pe acolo se opreau, închinându-se în tăcere, lăsându-se pătrunși de lumina nefirească, respirând-o cu nesaț. La fel se opriră și cei doi, în tăcere, într-o unitate a simțirilor. Prin expansiunea sau dilatarea eului în totalitatea realului, prin proiecția sa dincolo de sine, prin recunoașterea a ceea ce este, a acelui altceva ce-l transcende infinit ca proiecție abstractă, imaginată caldă și primitoare, ai certitudinea că ești cu adevarat. Și cei doi erau împreună cu adevarat, în tăcere. Crucea aceea reușise să unească materialitatea acestei lumi cu transcendența, devenind o lume transubstanțiată, transparentă pentru ochii muritorilor de rând. Se afla la înălțime, într-o deschidere maximă, tocmai prin faptul de a se situa în lume. Prin actul creației, crucii îi fusese conferit acel sens existențial al logosului, acela de a rodi în tăcere. Și în tăcere se camufla acum iubirea. Aceasta este esența sau menirea crucii, ce-și avea rădăcinile adânc înfipte în piatra muntelui, asemenea unei hieroepifanii: jertfa în iubire. Întotdeauna sensul către ce-ul rodirii, aici înseamnă un altfel al devenirii, înseamnă trecerea vieții prin moarte și jertfirea adevăratei iubiri.