Lavinia Micula

copiii nu vin pe lume prin mamale lor ei trec dintr-o oglindă în alta și nici nu i-am văzut bine au vorbe multe nu le învățăm ușor sunt atât de mici încât credem că lumea de unde vin nu

a fost odată un bărbat care iubea o femeie din fum ea nu era niciodată acasă sub patul lui trăia neliniștea ca o târfă pe care n-o mai vrei după din când în când îi dăruia ambre i le

Astăzi nu sunt femeie nu ți-am fost de câțiva ani locuiesc la etajul 7 să aud mai bine cum se bârfește în cer dumnezeu își curăță balconul peste mine vecinii foșnesc ziare le

în absența tatălui și a mamei cu picioare albastre aștept să mă nască cineva mi se zice Alaska nu știu unde voi avea casă zdrobesc soarele cu ușa îl mănânc rece fără dimineți sau pretenții

doream atât de mult să-mi crească pântecele încât am început să înghit maladiv obiceiurile tale rotunde în loc de ochi purtai oglinzi mă vedeam clar eram uzată adunată ca un ghem de ață puteam

Nu știu de ce mi-a fost dor să vizitez gara veche peronul avea aerul tău nedumerit era cald și bine și soarele frumos de câteva ori îmi venea să-l trimit la tine cu primul tren ar fi bine să

În dimineața asta oamenii stau lipiți de trotuar lungi desperecheați cu privirea mâncată de ger și colecția de pași lăsată sub bradul de iarnă Te-am recunoscut după mișcarea latentă străzile

primul bărbat care nu știu cum a ajuns în viața mea a fost milițian în locul acela s-a făcut o minunată trecere de pietoni el trecea la aceeași oră plictisitoare 15 exact cu aceleași garoafe

toată ziua am umblat după un bețișor ca lumea așa erau toate și lumea era argintie ori mult aurie căutam între cele două nuanțe cineva îmi făcea pe drum lumină și se uita peste umărul meu să

pisica de anul trecut era albă pisica pe care am găsit-o anul trecut în spatele blocului era probabil albă deși părea gri avea câteva luni și trăgea după ea picioarele din spate am spălat-o am

femeia pe care o iubești nu este aphrodite așează ciorile orașului pe umeri se duce nepieptenată desculță la îngropăciune în drum adună o găleată de lacrimi și prune oamenii plimbă la braț

în ultima vreme am fost întoarsă pe dos se vedeau amănuntele toate crăpăturile prin care încercai să-mi decolorezi sângele și sticlele pregătite într-o astfel de ordine încât iubeam de fiecare

bărbații sunt un fel de oameni pe care nu i-am întâlnit femeile lor cresc în sens invers acelor de ceas aleg aceleași oglinzi până la zero îmbătrânesc în palme de copaci și cred în continuare

când n-am ce face leg stâlpii din fața casei tale cu venele te chem la un ceai de lămâie așa ambiguu cum ești îți cad oase din lună mă tăvălesc în ochii tăi ca două nefolositoare spații și

noaptea trupul e lipicios ca o panglică de agățat vise îți lași hainele peste umflătura întunericului prima care iese din tine sunt eu cu stele stinse-n cerul gurii privești ca și cum aș

îmi alunecă nu știu ce sub umbră ca o vietate pe jumătate dispărută mama crede că e semnul meu din naștere parcă ar fi inima lui tata jucăria mea preferată era o cutie din lemn plină cu

ți-am adus pădurea de la marginea orașului să umpli cu ea golul din ochi fii atent să nu deranjezi cerul cu genele

sunt kilometrul zero în drumul tău luna nu este întotdeauna comestibilă port rochia din crengi desfăcută până la brâu pentru tine ar fi bine să fac un cuib al singurătății plin cu ouă de

crești sentimente parcă ar fi nevazătoare păsări în colțul drumului ninge sub pământ bat clopote sunetul isi lasa pielea în mine în viața de zi cu zi se mută îngeri zâmbesc ambiguu au bagaje