Laura Aprodu

te uiți la ea plîngi ea nu privește-napoi degeaba-i explici golește cuvînt după cuvînt iutele îl arde în degetele ascuțite pe plușul subțire din tipar cad literele nu mai suportă plumbul lor nu

Pune un păianjen în vîrful nuielușei – Un palmier.

pe șevaletul alb de soare învelit se-adapă din lactee două păsări ce-au pus în cer un cuib la oblojit pictate de-un năuc de meșter tandru tresar pe boltă stele noi ce-și povestesc iubiri de

ploaia zgîrie fumul ce-a fost odată frunze de paltin toamna aceasta inorogii nu vor pleca s-au împotmolit în însingurarea aceasta a mea se logodesc întîie iubiri pe-ale malului trestii

cele mai frumoase poeme se scriu în carnea celuilalt ca să-ți contamineze versurile cu sîngele lui căpșuniu păzit ca salățile ursului în drumul acela dinspre buric va trebui să se-ndoaie

intru în dincolo de tine ca-ntr-o apă caleidoscopic destinele ne joacă mesteceni ard și-nnebuniți cocori de jad întind rotulele pe gard intru în dincolo de tine ca-ntr-un schit atît

sub ochii tăi ca nucile de-s verzi cînd prin amieze ieși de le culegi sub cerul pus drept cupă pe livezi în lenea verii-n somn cînd mi te pierzi și-apoi cînd mîna blîndă se ridică peste coline

atît de cuminte, de egal și supus trage arcul cu sunete-n sus nimeri-va un înger – poate - cînd își ridică absent vioara pe aripile de pe spate

la casa cu pridvor de floare sub cerul ce-a uitat să caște rămînem muți și de-a mirare a gîndului care ne naște au adormit prin șure caii copitele stau pază nopții și cîntecul subțire-al

Morții noștri-s ca ceasurile învîrtite pe dos alfabet al codului nostru pe invers intrăm pe aceeași poartă pe care-am mai fost ca un plîns ce-și caută locul în vers Nu sîntem singuri, de sus

ia-mă cu tine pe partea de lume unde cuvîntul tace cînd spune și bunăoară coboară vîntul prin vene arcuș de vioară în note albastre ce n-o să ne doară eu – cîrdul de ciocîrilii tu – cerul

nu plîng, bărcile m-au legănat la mal pînă la greața lui knut mănînc zilnic o banană are potasiu și-mi ține de urît în metrou aproape două stații hulpave argintul nu sare nici azi din buzunare nu

sînt traficant de vise prinse la gîtul tinereții de jilțuri de jad încrustate-n cristal de oaze la marginea unui spațiu fierbinte de false premoniții de ochi de copii de gablonțuri de

tăcerea ne îmbăta ca o esență de ceai în verde semnîndu-și parfum în podeaua de scînduri tu cotrobăiai prin mine ca-ntr-un scrin din esențe de prun eu îți citeam în palmă

în seara care ne-a robit mai bine taci și strînge-mi mîna nu știu să plîng de fericire și nici să rîd cu anasîna ne sună-n piept surîsul răsucit cînd ești aici mă uit pe mine cînd nu mă uit

Peste România năvălise revoluția. Iarna dăduse un răgaz înghesuielii din piața Universității și, după șocul schimbării, reintraserăm cu toții în ceea ce deocamdată bănuiam a fi normal. Ion Ianoși

recele dedesubt spinării îi spune astăzi istoria dură nu e aripă cea prinsă de-omoplat ci solzii scuturați din armură o vestă anticuvînt pe care să n-o scoți să n-o scoți nici măcar cînd

nu mai căzuse din cer nici o stea în căutare de altceva dar în înserarea aceea blîndă țâșniră stelele prin bolta rotundă si-n dealul conturat cu smoală dormeai pisică leneșă în

din orice zări în galben otrăvite voi recunoaște rîsul tău solar tușind din lemnele tivite îți voi șopti cu aripi de bondar că uneori aproape te iubesc în timp ce ronțăi plictisite bucăți din

ești atît de aproape suficient cît să doară dinăuntru spre dinafară

n-am mai plîns atîtea lacrimi amare de-o copilărie bolnave umbre-ncercate de-atîta gingășie ne stropea ninsoarea în sanie ca o arie pe cînd ne cădeau dinții de lapte sub sabie ne-am mînjit

m-aș prinde pe spinări de îngeri să zbor dar cine poate spune ce-nseamnă sus pentru ei se știe doar – pe lacrimi nu le ustură sarea zeii-și sorb plictisiți zarea pe cînd adîncurile nu-și simt

m-am trezit în zori pe-un omoplat cu un soi de aripă ceva..., vă spun, extrem de ciudat încerc de mii de ani de-atunci prin noaptea minții să forez dar aripa m-aruncă-n cerc precum copiii-un