Mă plimb pe aleea tăcută,
În jur doar natura vorbește
Pe limba ei,
Iarbă, flori, aer curat,
Și-n jur lumea tăcută.
Umbra unui salcâm leneș se odihnește
În singurătatea ei
Pe poarta pe care a
Dragii moșului,
Ați fost cuminți?
Ați mâncat tot?
Ați ascultat de părinți?
De fericire-n piele nu puteam să-mi mai încap,
Hipnotizat; oare ce mă așteaptă-n sac?
Speranțe și dorințe
Gândesc.
Aș vrea să ajung să reușesc
Să cred
Că ce se spune nu-i demagogie;
Măcar o vorbă de ar reuși să fie
Adevărată dintr-o mie.
\"Iubește-ți aproapele ca pe tine insuți\"
O gândire
Asta sunt eu, adică Dumnezeu!
De nu m-ai cunoscut și înca esti ateu,
Ar fi bine să citești ce-am scris,
De nu, adio Paradis.
Cum?! N-ai auzit de-a mea grădină?
De îngerii puși la
Ingerii mortii se coboara,
Aproape in fiecare seara,
Mii de suflete-nfioara.
De teama linistii eterne,
Sufletele fug catre caverne;
Tacere de mormant se-asterne.
Aproape de cer,
Odata am ales sa fiu dus;
Samaritenii, fara sa le cer,
Vor sa ma urce mult mai sus.
Clipa de clipa, mai mereu,
Insi foarte binevoitori,
Vor sa ma trimita catre Dumnezeu,
Dar
Am fost candva tanara...
Iti vine sa crezi
Ca m-am nascut in ape amare
Ce acuma-s dulci zapezi?!
Zapezi ce timpul mi le-a nins.
Lumina soarelui s-a stins,
Caldura lui e-un vis fugar
Pe
De ce e toamnă-n ochii tai?
De ce privesc prin mine goi?
De ce iubirea nu mai curge-n soapte?
De ce in brate-mi esti departe?
\"De ce?\" rasuna mereu in mine,
\"De ce?\" e-n lacrimi si
In genunchi, in praful gros,
Cu mina întinsa imploram de jos,
Si a fost șocant de dureros;
Cuțitul l-ai înfipt pina la os.
Nu a fost sabie si nici cuțit,
N-a fost nimic, dar m-ai
Era soare cândva,
Chiar și ascuns de după nori,
Săgeți își înfigea în nori,
Și fiecare nor se întrista, plângea.
Acuma nici măcar acolo nu-i,
Doar trena lui a mai rămas în urmă,
Se-așterne
Între răsărit și apus
O altă zi încet s-a dus,
Și cam tot ce ar fi de spus...
E inutil, oricum s-a dus!
Privind splendoarea de apus,
Mă tot întreb \'Oare-am ajuns
Pe scara ce-am ales-o tocmai
Aș vrea să uit
Că vreau ca să te uit,
De fericire aș vrea să-mi plâng
Clipele nefericite.
Păsări Phoenix
îmi sunt speranțele ce te privesc,
Căci din cenușă tot renasc
și în cenușă se topesc.
Cu ochii-n întuneric rătăceam bezmetic.
M-am speriat de moarte când am văzut lumină;
Lumină rece se revarsă pe retină,
Mă pierde și mă regăsește ritmic.
Îngeri negri,
Aripi zdențuite fluturând,
Vin să ne scoată din pământ.
În noaptea ca de smoală,
Ochii lor roșii ard cumplit;
Mă-ntreb: Oare-am intrat, sau am iesit?
Lacrimi arzând, pline de
...și m-am oprit.
Cum am putut sta?!
Când știam clar că tu mă vei trăda.
Poate cineva să spună
Ce e adevăr și ce-i minciună?
Am alergat spre răsărit,
Spre soarele ce m-a orbit,
Iar tu din
Vroiam o clipă de singurătate,
Să redescoper ce iubeam în toate,
Să mă luminez cu un răsărit.
Și aș fi spus că totu-i o minune.
Dar ce păcat!
N-aveam cui spune.
N-aveam cui da bucuria
de afară
Și într-o zi sau noapte,
Nu-mi mai aduc aminte,
Am intrat în cabina de probă.
Și aici nu mă refer la garderobă;
Nu mă refer la fapte sau încălțăminte,
Ci doar la viața mea, în fapt.
Iar
O sursă de lumină
Ce inspiră
Până și aerul ce-l respiră.
Atât de bun, atât de cald,
Atât de aproape,
Rază de lumină în întunecata noapte,
Atât de trist,
Cu atât de mare însemnătate
Pentru
Prin gaură de șarpe,
Și pe pământ uscat,
Nu este loc unde să nu te fi căutat!
Pe drumuri negre,
Prin șanțuri și noroaie,
Pe ape - mii de leghe,
Prin vânt nebun și ploaie,
Sub soare
Înot în mare,
În marea de nisip ce mă-nconjoară.
Aici tot timpul este vară!
E lună plină,
Lumina de iubire și-o revarsă,
Îmi mângâie sprânceana, fața arsă,
Plutesc pe valuri de nisip,
Sunt
J