Poezie
Era soare cândva
1 min lectură·
Mediu
Era soare cândva,
Chiar și ascuns de după nori,
Săgeți își înfigea în nori,
Și fiecare nor se întrista, plângea.
Acuma nici măcar acolo nu-i,
Doar trena lui a mai rămas în urmă,
Se-așterne voal de stele peste bălți în urmă,
Sufletu-mi înoată printre ele.
Se aud tunete în depărtare,
Vorbesc în glasul lor aparte,
Sunt surd; ele mă strigă de departe,
Sunt surd. N-aud a ta chemare.
Pe piatra nerăbdării auzul mi-l ascut,
Totul în jur îmi este agonie,
Un sunet doar mă vindecă, mă-nvie,
Un sunet doar, din sufletul tău mut.
Într-un final mă las în lac, înot
Îndepărtat cumva de maluri,
Și toată viața am să mă zbat în valuri
Să prind în palmă-o stea... fără să pot.
022659
0
La strofa a doua:
Acuma nici măcar acolo nu-i,
Doar trena lui a mai rămas în urmă,
Se-așterne voal de stele care curmă,
Ce-a fost o datä-n-pärätia soarelui.
Strofa a treia:
Se aud tunete în depărtare,
Vorbesc în glasul lor aparte,
Sunt surd,dar ele strigă de departe,
Si nu pricep a lor chemare.
Strofa a patra:
Pe piatra nerăbdării i-mi ascut,
Auzul,totu´n în jur e-o agonie,
Un sunet doar mă vindecă, mă-nvie,
Un sunet doar, din sufletul lor mut.