îmi e prea frig ca să mai visez că zbor,
prea jos aripa încât să rup vreun nor,
prea încet pasul să-ți ajung mersul,
prea departe calmul când eu văd doar stresul.
o clipă suspendată între ieri
Trezit de dimineață cu negura în suflet... Pe masă sticla își îndreaptă gâtul și își caută ultima picătură, cu gura larg deschisă.
Ceasul meu obosit, mahmur, e stat la ora nouă fix.
Cineva, în
Betonul dedesubt, greu, gri, și murdar
Deasupra, pași la cer, mansarda-i sta hotar
Și m-am pierdut pe gânduri la veceu
Și-am auzit lumea din jur – ecou în capul meu
Și m-am speriat de apa trasă
într-o joi prăfuită, a cărei semnificație
o băusem de miercuri,
am adunat neînțelesurile și le-am făcut
porcoi în curte
și le-am ars.
am scormonit cu nasul în cenușă
și-am căutat ce-a mai
m-am întors în mine violent
și m-am zbătut în van între pereții mei de carne vie
ca un prunc sădit în pământ bătătorit
ca o iarnă ce n-așteptă primăvara,
sortit să stau în mine permanent...
Eu,
Au nu-i adevărat
Că pe femeie, nu Tu,
Ci Diavolu-a creat?
Din coasta sa cea negră
Suflare de i-a dat?
Cum altfel pot gândi
Când văd imaginea-i divină
Sub care se ascunde
Tiranica jivină?
Îți scriu un vers alb pentru zile negre
nu te încrunta și lasă-ți loc în tine
și pentru cei ca mine…
Acel ‘utopic’ bine…. Hm, am mințit
dacă-l aștepți, el vine.
Să te renaști mai vie dupa
Și ce dacă plouă și din când în când mai tună?
Strânge-mă-n brațe, vom sta așa o lună,
Să cadă ploaia peste noi, să dispărem fară de urmă,
Lipiți unul de altul, ca stropii de pământ,
Mă bucur că
Într-un septembrie puțin ciudat,
Ziua, cred că s-a-ntâmplat
Un leu, mofturos, dar și pufos
A livrat lumii suflețel frumos.
Venus i-a dat aripi lungi
Zborul, să nu poți să-i ajungi,
Și
Dacă moartea ar avea chipul tău,
Cât mi-aș dori-o,
Cât aș cersi-o...
Dacă moartea ar avea zâmbetul tău...
Să mă renasc de mii de ori
Să mă omori,
Să mă omori,
Să mă renasc să mă omori...
Oh!! Ce-ați făcut păgânilor ??
Luat-ați Decalogul și l-ați răsturnat ?!!
Oh!! Ați rupt aripile îngerilor!
În cupa cea cu miere, fiere ați varsat !?!
Oh!! Cum ați îndrăznit
Voi, prea iubiții
Oamenii te uită, își văd de ale lor
Gândești apatic cu ochii în covor.
Ei sună la-nceput pe an de multe ori.
Apoi tăcere – așa începi să mori!
Acum îți bei alcoolul – somnifer,
Rezistent ca
Sfidez cotidianul și nu mă conformez
Turma omenirii refuz să o urmez
Mai bine singur și uitat, adăpostit în mit
Mai bine mort decât cu voi să fi trăit!
Când crezi că –mi bănuiești intenția
Când vreau să tac, de ce nu mă-nțelegi?
Și-mbrățișarea-mi curmi când mâinile îmi legi!
Și felul meu de-a fi, etern, întors pe dos...
Eu de-mi revin, te voi iubi până la os!
Optimismul tău
Stau ascuns de lumea toată
Sunt o specie uitată,
Urâtă sau lăudată
Stau ascuns de lumea toată.
Câteodată, doar, dar rar,
Mă transform din jar in țar
Þar în țară inventată
Ce-i machiat si
Abject abces al vieții mele
Tu, care imi pulsezi puroi în vene !
Fetid miros care îmi umple nasul,
Esti infecția ce-ncetinește pasul !
Ești caria din zâmbetul frumosului
Ești superlativul
Un roz aprins îmi sfârâie în ochi
Și-mi împarte gândurile în pare perechi
Întins pe canapea, cu Emy în forum,
Psihedelizăm fumând Salvia Divinorum.
Ușile se crapă, percepem
Te văd pe fundul fiecărei sticle
Consumate pe-ndelete –
Șapte țuici legate-n minte
uite-așa rămân fără cuvinte
mă uit în jur și nu-mi dau seama
cred că iar mă ceartă mama
ascunde și sticla,
Cu ochii deschiși să strănuți
Cu ochii deschiși să te culci,
Fiți-ar somnul tău de plumb
În nămol să te scufund!
Nu vezi pădurea de copaci,
În întuneric să te zbați,
Să te bântuie fantome
Și
Tiptil și fantomatic, tu, muză a tăcerii
Apari din nou să ne oferi un sunet al plăcerii!
Și licuricii, steluțe verzi și rătăcite
Îți admirau picioarele armonic despărțite.
Luna de sus privea și
Lumea e oglinda în care nu văd bine,
Se crapă deseori și nu își mai revine.
Mă umplu de rușine, mă-ntorc și dau să fug,
Dar îmi dau iute seama că nu am un’ s-ajung.
Și atunci mi-acopăr fața cu
IA