Tot ce puteam să fac, era sa scriu cu drag
Ferindu-mi ochii de apus te așteptam în prag.
Cu tocul cel tocit, ca dintele-ți ciobit
Scriindu-ți poezii - așa te-am cucerit.
S-au stâns cu timpul
Noaptea se transformă și nu e sfetnic bun
Când mintea ți-o ia razna si crezi că esti nebun.
Clinică depresie – sor’ anxietătii
Blestem neridicat, adus umaniatății.
Aș vrea să-nchid ochii de
Să dau sonorul gândului încet
Să nu vă mai aud, nu vreau să fiu poet!
De ce mă chinuiți, voi muze blestemate?
Și-mi puneți rime sterpe pe buzele-mi crăpate?
Și prindeți viață prin mâna mea
Doamne, eu sunt singur și singurel mereu,
Și sunt la fel de singur pînă și-n visul meu,
Dar mă-nfior la gîndul pe care-l am mereu
Acolo, sus, domnind, Tu vei fi și mai rău!
Doamne Dumnezeul
Scăldat fiind de zile-ntregi în vinul sfănt
Mă-ntorc pentru tine pe acest pământ.
Că iubesc la tine ceea ce faci din om
E ca si cum i-ai da vederea înapoi acestui orb...
Când ei nu te-nțeleg și te scot din minți
Ai vrea poate, atunci, să nu mai ai părinți,
Dar când tata-ți dă cuvântul si mama te iubește,
Ce altceva mai tainic, in lume te-ocrotește?
Ce altceva mai
Ca ploaia de vară
Te-ai născut râzând.
Luceafărul de seară
Te-a vegheat crescând.
Viața este lungă,
Tu cere-i ce vrei,
Cauți scurtătură,
Lupți, te bați cu zmei…
Si ziua a venit
Șocant
În atelierul vostru zac de un veac...
Nu cred că vreau poet să mă mai fac!
Plutind ușor pe agonie,în agonie
Site-ul vostru : același, dar cu alta...versiune
Nu renunț însă la lupta cu un editor
Picioarele moi în urmă mă lasă,
Respir foarte greu, sunt prins intr-o plasă!
Ușor, lumea toată, fuge de mine…
Se amestecă-n gânduri și-n sânge toxine…
Începe leșinul, frica s-extinde
Se naște
Doliu ferecat in astre,
Cine altul te descoase ?
Cine altul te pătrunde,
Soare pal si frunze ude ?
Mâna incleștată-n clanță,
Pragul nesărit în față,
Fața nevăzut-a lunii,
Groaznic se sting
Tot ce pot fi eu,
Fi-mi-ar firea tălmăcită!
Pentru tine-oi fi mereu
Iarna nedorită!
Vânt ce-adie-n toamnă,
Coapsă ce mă gâtui,
Neînsuflețită doamnă -
Ielă ce mă bântui !
Ana cea zidită-n
Cinic râde moartea-n setea ei cumplită,
Hlizindu-și fața neagră, când coasa și-o ridică,
Și fuge, de-a sa frică, in zbor împleticit,
Un înger păzitor – umăru-ți e gol, zdrobit!
Murdar mai râde
IA