Iulian Ghiurca

Din fibra cea mai nobilă a primului Adam, pătrunsă de suspinul solitar și dor, e plăsmuită spre alinare și-ajutor prima femeie, mamă a unui neam. Căci n-a fost cu putință în lumea-ntreagă să se

În șoapte punctuale suspină secundarul, oftând în neputința de a opri vreun ceas; chiar dacă nu cunoaște cât timp i-a mai rămas, în imn de resemnare își varsă tot amarul. Nu poate mecanismul,

Rutina pătrunde pe căi netezite de clipele care se pierd prea banal… s-ascund sub un pretext ideal și-n monotonie se lasă răpite. Se-nalță hotare rigide și triste, păzind obiceiuri hrănite

Când soarele se simte-n plus Pe bolta cerului ’norat Deși nu-i vremea de apus Spre alte lumi este plecat. Nu-i stea care să-i țină locul Nici luna nu e pregătită Și totuși nu îi simte

Seduse de litere care indică idealuri, le-ntipăresc în gând, chiar fără a le-nțelege, făcând din ele un idol mascat în lege, servile minți ce-și fac din lanțuri țeluri. Ucid domol sclipiri de

Din coasta ta străpunsă, din mâna-ți pironită, din ochiul care varsă o lacrimă amară, în râuri se revarsă iubire infinită, făcând orice durere din suflet să dispară. Orgoliul mă consumă, mă

De veacuri sălășluia printre Idei, purtându-le în pace și-n război, o forță ce învăluia în ceață tot ce părea să aibă sens în viață. Orice minte ordonată căuta s-o rătăcească, s-o distragă, s-o

Din stânca solitară o șoaptă se desprinde purtând ecouri line de gânduri și mister ce-nalță minți străine spre stelele din cer, iar vraja ei subtilă în lume se întinde. Ascunsă și tăcută,

Un strop din etern subtil s-a prelins din lumea ascunsă-ntr-un văl de mister, purtând într-o inimă țărână și cer... domol se coboară, pământu-a atins. O nouă istorie se scrie decis pe filele

Trec clipe ce păstrează-n taină amintiri, țesând suav atâția ani ce par că se îndepărtează tot mai tare și curg domol purtând naiva teamă de uitare, deși rămân prezente-n veșnicul Acum ce

În lumea-n care toate curg spre împlinire răsar dorințe ideale ce tind să ia ființă, iar lipsa lor reală șoptește-n năzuință nevoia unui sens către desăvârșire. Golul care suspină după a lor

Pe malul mediocru al mării ideale nisipul se întinde pasiv și ignorant, în timp ce conștiința-i s-afundă în neant și niciun gând mai nobil nu-i stă în cale. Firescul stăpânește și toate le

O, literă, ce dragă mi-e a ta simțire Ce sufletul artistului în șoaptă-ți spune; Când te citesc mi-aduci o tandră tresărire Și line mângâieri le poartă al tău nume. Tu, muzică ce cântă în

Pe insula retrasă în marea de mistere în tihnă se ascunde vulcanul pasiunii care-n obscurul sine mocnește în tăcere ferit de ochii lumii, vegheat de raza lunii. Curenții solitari îl bântuie în

Gânduri seduse vagabondează ireal prin fantezii, purtate-n vântul efemer al tristei nebunii, se pierd în lumi lipsite de ființă învăluite-n roz și în nechibzuință. Înșeală sentimentul visării

Din astrul etern, în timp se coboară domoale șoptiri de tainică rază... lumina sa blândă-n căderea-i ușoară îi cheamă pe magi, iar ei o urmează. Purtați de credința în semnul din ceruri, pășirea

În întunericul suspinelor de dor și așteptare al sufletelor ce nu îl cunoșteau pe Cel ce-avea să vină, din dragostea suavă a Celui Preaînalt coboară o lumină în rază tandră învăluită-n

Sorbind curios din cruda realitate rămâne-n conștiință un gust trist și amar, căci viața nu-i ca-n basme, nici ca-n filme măcar, ci multe ne surprind și vin neașteptate. Atunci, un joc trufaș se

Sălbatici fiori pătrund în natură când vântul oftează tăios, îndelung, se tulbură codrii, iar frunzele curg din pomii nostalgici, lipsiți de căldură. Pământul s-ascunde sub resturi de viață și

În raze duioase lumina plăpândă atinge suav fața ta blândă, lăsând frumusețea sublimă s-apară ca luna-ntre stele în ceasul de seară. Iar glasul tău dulce în cânturi cerești răsună domol printre

Când pământul se-nveșmântă cu un văl alb de zăpadă împletit din fulgii candizi care-au început să cadă, soarele timid s-ascunde după norii blânzi de iarnă ce duios îmbracă cerul ca o elegantă