Poezie
Astrul rănit
1 min lectură·
Mediu
Când soarele se simte-n plus
Pe bolta cerului ’norat
Deși nu-i vremea de apus
Spre alte lumi este plecat.
Nu-i stea care să-i țină locul
Nici luna nu e pregătită
Și totuși nu îi simte dorul
Þărâna rece, amorțită.
Pustiu e solul, întunecat e cerul,
Absent e cugetul ce-ar observa nevoia;
Dar praful nu caută spiritul…
Și totuși… carnea nu simte durerea?
Căci de orgoliul nu-și topește
Singur rămâne mândrul astru
Și tot pământul prăpădește,
Iar cerul nu mai e albastru.
Sacrifică-ți principiul și de astă dată
Tu ce iubești tot ce nu te iubește
Și nu lăsa o lume-ntreagă moartă,
Ridică-i nepăsarea ce o prăbușește.
Ucide aroganța, fii erou
Și cruda realitate te va-ndrăgi din nou
Și către ea tot tandru-ntoarce fața
În suflet s-ardă focul, să se topească gheața;
Căci suferi fără să te fi urât,
Dar încă ești prea tainic și nu te-a cunoscut.
001353
0