Iulia Matei

m-am chinuit să-l descâlcesc, l-am citit și recitit și am ajuns la concluzia că eu personal aș lucra la tăieturile versurilor și aranjarea lor...sunt chestii faine aici dar se pierd printre lipsa de pauză (primul punct apare după 6 versuri și ar fi ok dacă s-ar citi fluent totul). plus că alegi să spui totul atât de încâlcit...e păcat, se pierde din mesaj
„într-o cavitate ca aceea-n care și
cablul poartă încolăcit prin cameră lumina-” - aici e prea mult...și cavitate și cameră și cablu, plus abundența prepozițiilor, a locuțiunilor prepoziționale etc (într-o, în care, prin) îngreunează
mai trec,

iulia

genul ăsta de texte scurte trebuie să aibă un mesaj puternic și bine închegat ca să nu alunece și să transmită, ceea ce se întâmplă în cazul de față :)
mi-a plăcut și mie, totul e bine construit, atent, unitar și sugestiv și îmi place că se leagă atât de bine că nu ai avea cum să desparți versurile fie și numai pentru o remarcă :)
ok, mai trec

iulia

un text care se citește alert, în linii mari e ok, nu se iese din matcă, se păstrează o anunită linie ascendentă. cred că prima parte e cea mai reușită, adică până aici
„locuiesc între pereții inimii mele & sunt fierbinte

am creierul blank mă excit cu viteza luminii

cuvintele se nasc și mor în mințile userilor

toate pozele vorbesc aceeași limbă”
apoi typo la de am ști, iar partea aia nu am înțeles-o...am citit-o de mai multe ori dar în capul meu nu se leaga sensurile:
„ne-ar fi mai ușor de am știi că suntem

mai urâți decât imaginea din oglinda

bețivului călcând cu grijă pe cioburi” sau călcând cu grijă pe cioburi merge cu grupajul următor, cel cu șlapi și bikini?
versul final mi se pare că e desprins de text, din punctul meu de vedere ar putea lipsi
mai trec,

iulia

ăla e bun și ca leac din câte știu eu, despre bitter-ul suedez e vorba...(că nu mă leg de alcool, dar cine e beteag să ia o dușcă...două, trei)
îmi place tonul ăsta ilar din textele tale, mereu se abordează o stare a condiției umane, un fel de tragism sub masca ludicului (asta ca să fiu soresciană, hihi)
si apoi un chip de lut incendiar suntem toți - asta se vrea un fel de amestec eminescu-naum, și cum merg pe ultimul votez pe nero :)
ok, mai dau raite

iulia

poem curat în care se simte siguranța limbajului. mi-a plăcut și titlul și în general cum se conctruiește aici, cum se crește, cum se generalizează și îmi place că e îndrăzneț ca idee...adică e altfel, propune altceva, o altă abordare :)
cel mai mult mi-au atras atenția:
-„să-ți zic ceva despre oameni. înlesnesc singurătatea.

tu nu folosești niciodată pluralul. păcat. dibuiești
ce trebuie făcut din gâtul acesta. un vulcan de tăcere, poate.”
-„s-a aruncat și-n tine cu pietre. altfel
cum ți-ai explica de ce abia se târăște cerul
borțos cu tot văzul tău găurit.”
plus strofa finală la care m-as opri la „ până și dumnezeu /trece peste.” am înțeles jocul de cuvinte cu restul și rest, dar mi se pare în plus versul ăla acolo
ok, mai trec

iulia

eu m-aș opri la și ea-o cameră goală. ce e după e în plus, cel puțin așa îmi sună mie
interesantă paralela ea-el care se învârte în jurul renunțării, hihi :). totuși prea multă persoana a 3-a, am înțeles că s-a dorit un fel de generalizare a conceptului dar parcă e din altă lume. am impresia că citesc o povestire la persoana a 3-a, ceva total detașat, deși dacă se vorbește de renunțare asta include o anume detașare. totuși...
aș umbla și la titlu pentru că îmi aduce a ceva pueril (probabil din cauza cheiței)
cel mai mult mi-a plăcut aici
„cunoaște renunțarea
moliciunea nepăsării. răsăritul sfărâmicios.
cioburile de după
e stricată. în noaptea aia eliberase totul.
femei
vulpi
liniște
și ea – o cameră goală.”
hm, eu văd textul ăsta ca un fel de zbatere, că și renunțarea nu vine dintr-o dată, și dacă ea cunoaște detașarea asta si lui nu-i spune nimic renunțarea...hmm..

iulia

intresantă trimiterea la bukowski și toată paralela asta eu-bukowski
fain cum ai reușit să descrii o stare prin intermediul unui poet de renume și îmi place cum ai încadrat-o în context. sunt două părți ca două secvențe opuse dar nu în totalitate: așa e el, așa sunt eu și chestia aia ne leagă, ăla e nucleul unde devenim tangenți :)
îmi place și că în al doilea grupaj „curvă” devine un simbol, o metaforă a actului creator și deci jonglarea cu semnificația cuvântului prinde :)
bun, mai trec

iulia

rețin finalul, mi-a plăcut mult imaginea din ultimul vers, cred că ar sta în picioare și ca un crâmpei de poem solo
„tăcerea în somnul tău ca-ntr-un zid de alamă” - sugestiv, fain grupate cuvintele acolo, bune asocierile și alea-alea :)
și mi-a plăcut toată trimiterea la somn, pe unde apare ea în text ca aici
- ce straniu fenomen dizolvarea somnului
prin venele tale ceva între moarte și luciul beznei
ideea în sine e bună doar că aș merge mai mult pe sugestie, nu aș zice clar că emoțiile nu au alea și alea...le-aș sugera altfel, prin alte cuvinte că așa parcă se pierde ceva din substanța aia care te ține captiv și te face să spui wow
să-ți spun o poveste zici mi se pare în plus, adică nu spune mare lucru, poate lipsi sau poate fi reformulat ca uite, îți spun o poveste sau povestea mea este despre arcașii etc
cred că puțin revizuit ar da mai bine și personal aș merge pe genul ăla de construct cum sunt versurile cu și despre somn :)
mai trec,

iulia

hihi, dar e un text bun :)
e fluid, povestea curge, întâmplările se înlănțuie rapid, te învăluie
și discursul e direct, e pe șleau, se simte oralitatea limbajului și ăsta e iar un plus
o moștenire ciudată aici, una pe cale maternă :)) în care se succed generații ca un fel de copii identice ale moravurilor proaste...hihi
ok, mi-a plăcut
mai trec,

iulia

fain discursul, sugestiv, și îmi place că spui că e incoerent și chiar faci să fie așa, nu sunt doar cuvinte trântite :)
apoi,da, cu dragostea așa e, schimbă culoarea sângelui și când se întâmplă vine cu fluturi cu tot și alea-alea.
mi-a plăcut vocea asumată de aici care nu se ascunde după deget că nu poate lega o frază ca să spună despre, ci zice clar că nu poate și deschis (dovada o avem în versurile eliptice)
-nu e nimic coerent o nevoie stupidă de a striga
lumea
un fel de parastas la o săptămână de când
inima mi-a ieșit dintre coaste - despre asta vorbeam mai sus :)
da, un text care strigă și o face cu toată forța, fără jenă
mai trec,

iulia

s-au strecurat câteva: muzicii și cititorului
apoi am decupat un grupaj și am inserat altul pe la jumatea primului și s-a decalat commul...sper că înțelegi tu cum se continuă pe acolo

am zis s pentru că e o literă care se curbează, care se onduiește și e feminină...mă gândesc la lebădă și știm noi care e treaba cu jazzul și jassul și care e mai autentic decât altul :)
despre text acum ca să nu intru la offtopic...e timp cu flacără aici și muzică. ce îmi place e că atunci când vorbești de muzică în texte spui automat pasiune (nu dragoste, pasiune pură!) și se simte ritmul muziciii din felul cum tai versurile, din modul în care aranjezi cuvintele; e ca și cum mi-ai povesti mie, cititorul cum se cânta pe acolo :) (dacă muzica se poate povesti)
-Nu mai știu ce artiști au cântat, a fost bine,
îmi amintesc doar tichia și sarafanul africanului,
-Apoi trenurile noastre au pornit scârțâind
mânate fiecare de câte o jumătate de pianist negru
împleticite spre nord și sud să mimeze
o sumă de mici ciocniri locale de rutină,
timpul dracului… - secvența de care zicea și LIM mai sus. e ciocnirea aia cum bine spui dintre ceva frumos care a fost și a trecut repede (de aia ziceam de flacără că aia se consumă rapid) și revenirea fiecăruia în spațiul propriu, iar jumătatea de pianist negru face tot grupajul și încă ceva pe lângă :)

îmi făcea cu ochiul când îți mângâiam coapsa
și împingea încet pianul din hardbop în cool până
mă trezeam și lăsam puținul aer dintre noi să respire - și nu e important cine cânta, contează că se cânta o muzică neagră, aia de-i pasională foarte și locul dintre cei doi se îngustează că așa cere și ritmul :)...fain aici
cârcoteli: deznebunisem nu îmi place, e cumva forțat și faza cu beam vin și iubire trage spre clișeu, le fel și cea cu lipsă de celălalt
hihi, cam atât că ocup toată agonia și nu rămâne și la alții să agonizeze frumos
mai trec,
iulia

textele din ciclul coraline, silvia :)
îmi place cum reușești să îmbini imaginile cu discursul rostit, cum știi mereu unde să te oprești fără să dai prea mult și fără să spui prea puțin...e o cheie și asta
aici totul ține loc de toate și nimic de nimi. e o metamorfozare continuă care se pierde pentru că important e nu cum te văd alții, ci cum și cine ești tu (asta din ciclul nu conteayă cât de lung ai părul...)
ok, silvia, am reținut multe de aici și o să mai trec,

iulia

și timpul peste toate :)
îmi place că discursul se construiește pe un viitor hă-hă și totul se simte la modul general...adică devine o interiorizare generalizată :)
cel mai mult îmi place
O să mai
o să mai vor
o să mai vor-bim,
nu înseamnă decât că pleci
un timp.
Peste trei mii de ani geologii vor citi semnele plecării tale
în pietre. - pentru racordul dintre un timp (care te duce direct cu gândul la o perioadă relativ scurtă) și ceea ce urmează, adică 3 milenii pentru că e punctul surpriză al textului, acolo unde cititorul nu se lasă surprins, ci este surprins
apoi apare de două ori în final și aș găsi alt cuvânt pentru căci...căci nu sună bine \"căci\" folosit acolo
mai trec,

iulia

prima strofă nu are ce căuta acolo. e clișeică și cu expresii prăfuite
cam așa am citit eu
și anii trec pe lângă mine v
fără să-și scoată pălăria

sunt un vierme
am tot încercat să te creez din coastele mele
dar mi le-au furat câinii
și le-au mâncat undeva pe după tomberoane

am fost condamnat
să polenizez ca o albină aceste siluete
care n-au idee câtă poezie se spânzură în mațele lor

am început să mușc din mine v
ca să dispară adresa sufletului meu de pe hartă

deși și chestia cu adresa sufletului meu e cam hmm...uzitată
mai trec,

iulia

un text bun, îmi place că ai ales să îți construiești discursul în jurul unui personaj fictiv sau nu, asta nu știu, dar plauzibil :)
fain cum treci de la persoana I singular la a doua fără ca acest lucru să deranjeze, în mod firesc și...știi ce vreau să spun :)
hm, un poem în care se simte stăpânirea limbajului, ai mai redus și din excesul ăla de imagini, ai mers pe o spunere mai simplă, mai directă și chestia asta atrage
„îmi sunt strămoșul ce conspiră cu diavolul
în beneficiul Mariilor, marile perdante.
Totdeauna trenurile și femeile mi-au făcut sete,
în sticla mea de voiaj țin un pârș
plin de nemaîntâlnite declarații de dragoste ronțăite
și de nopți neîmpărtășite, exfoliate”
și
„ritualul e mai fad la cei ce nu au îndrăznit să moară
decât la flamingii pe care îi văd
într-un Eugen care citește versuri de ML
prin toate compartimentele goale” - sunt părțile care mi-au plăcut cel mai mult
mai trec,

iulia

frumos cum tot discursul de aici se construiește pe contraste...e sugestiv și expresiv
îmi place unitatea care există, totul e bine închegat ca idee, se păstrează același ton de la început la final. un poem constant, cu imagini faine și siguranță în limbaj
rețin finalul care mi-a plăcut cel mai mult:
„când mă închin îmi duc aripile în față
să nu știi să știi să mă vezi
coraline coraline oare sfârșitul
e bucata de cer care ți s-a lipit de cerul gurii
când ai rămas mută?”
mai trec,

iulia

mi-a plăcut, e puternic, sincer, asumat, masculin :)
o spunere directă care captează tocmai prin asta și discursul de aici atrage încă de la început. rețin strofa a doua care mi s-a părut și cea mai bună, un fel de climax al confesiunii...în fine:
„nu știu ce dracu ai văzut la mine
nu-ți pot procura nici măcar un orgasm
ejaculez încă de la sexul la rece
atunci mă ridic de pe tine
ca de pe o saltea subțire
și aprind țigara de după deja”
aș scoate noaptea pustie de stele și mort de tine sunt care parcă nu sunt în tonul textului care are voce puternică...versurile astea două sunt puțin dulcege și dezechilibrează
fain, mai trec,

iulia

genul ăsta de scriere, eu cel puțin îl văd pliindu-se mai bine așa :)
mi-a plăcut cum curge textul de la olga încolo, prima parte o văd puțin chinuită (încrucișate în formă de cruce?...ăsta e un pleonasm voit?)
apoi în grupajul doi prea multe alăturări (foșnetul mării și-al nopții; umbrele și undele nisipului) - cred că era suficient să lași doar un singur substantiv acolo
finalul e bun, aș scoate bieții din context și aș lăsa simplu morții
mai trec,

iulia

că cel mai bun grupaj e strofa a 3-a care ar sta în picioare și ca poem solo...e puternic, cu imagini faine și cumva tandru dar cu gust amar
„e o dimineață cu voce moale
între perne
și-n așternuturi miroase a spaimă și dor
știi se întâmplă între oameni gesturi fapte
gândul că ar putea fi
un gol în stomac
o femeie care să-și plângă toate lacrimile
o ușă trântită
and stuff”
e un text bun dar dacă ar fi după mine aș lăsa doar grupajul ăsta ca poem individual pentru că reușește să cuprindă în el mai multă emoție și stare decât toate celelalte la un loc...aici nu aluneci, aici se simte siguranța limbajului și tăria lui
mai trec,

iulia