Iulia Elize

Mă izbesc de Cer prin cuvânt Mă absoarbe Marea din nou. Simt Durerea mângâierii de puf A slovei. Sunt copila cu părul în vânt Culegătoare de stropi azurii din cuvânt. Aș dori să mă

Te-am uitat macar intr-o lacrima sub buzele tale mai curge Iordanul macar pentru o clipa m-ai uns si am privit cum se inalta spre cer Dumnezeu. Imi intind o mana spre tine si nu mai stiu unde

În cameră, dacă este cumva prea frig, cred că unul din colocatarii pe care îi vedem pe aici a pus, deja, bruma de lemne pe foc, în vatră, dacă acum, în spatele ușiței cam răblăgite de tablă, pâlpâie

Sunt supărătoare o supă de pui pur Sunt mică Sunt albă Nu mai vorbesc despre mine, rufele albe sunt întinse pe sfoară în vânt și e lin Aprilie... Bate vântul încet, tot bate, se duce... Un vânt

CAPITOLUL 2. Zilele de sub corcoduși... Am și eu curiozitățile mele, de exemplu, mă gândesc, mult, la copacii care respiră aer, nu ca și crenguțele noastre amorfe, de corali, unde aerul nu este

La stâlpul florii-nalte și-înțelepte Ce rujă m-adâncise și-o scuipasem; Din gândul meu, prea brut, înțelesesem Doar din jumări de minte, căii drepte. Îmi luasem, iar, colopuri, dar ce greu

Rămâi o vreme. Noaptea, mai departe Toți funigeii, poate, i-ar ascunde Vorbesc pereții imperfecte unde Și focul tace, până și-a lua parte. Amestecă, ușor, de-a aspra vatră Vătraiul ți-e

Aș vrea să-ți dau o pasăre, cu gene Ce înserează, jos, la mine-n inimi La ochi, mi-s pânze, țesături de minimi Urdori sau lacrimi,-amestecă din pene... Căci te iubesc și de ador,

La spițerie, unde, tinăr, fost-am Să caut leac muierii prea bolundă; Îmi pare că durerile-mi inundă Tot pieptul meu, în post, de-am. Să stai cu mine, sfântă-mi sănătatea Și de am rană, nu

În fiecare noapte când tu adormi îți voi fi cântecul Voi fi porumbelul care nu te lasă în somn, ci te uită, Lângă cana de apă, Unde ești tu, un alt porumbel Poate, păsările nu sunt date să stea

Mai zăbovind, la casă, mult e veche Cu un miros, teșiți `îs toți pereții De pică varul - cum și spuza gheții În nebunia ei, pe-a casei streche... Mă sprijin, cu o mână, frânt mi-e gardul De

Ești singur stai în cameră pe un scaun cu spătar și te Gândești la mine Mereu Poate mâinile tale miros a porumbei sunt și eu simt cum a aripa sa... Și atunci ce rost în lume, dacă în

”Poate a scrie este cea mai frumoasă ocupație de pe pământ, în afara aceleia de mamă, de la tine din suflet și din carne și din os. E culmea că părinți sunt foarte mulți, însă scriitori, mai

Sub umbra ta prea deasă și prea lată Dacă găsisem, ieri, dositul plânset; Mai taci, în peana mea, pititul în set Cuvântul îți e plin de afinată. Mai latră-ți, azi, picioarele cu tină Mai stai

E ca și cum m-am despărțit de tine, chiar ieri, și te-am așteptat nu o zi, sau două, nu cincisprezece minute, nu o oră, o săptămână, O LUNĂ-DOUĂ, e ca și cum am fost foarte îndrăgostită, de tine, și

Bulgărele a ieșit de sub frunze Învârtindu-se alb și curat Este cald, încă, și peste stejari se aud cântece de vrăbiuțe tăiate în două În mica mea colibă, prea-frigul s-a dezlipit de la orologiul

Erai o formă ca pe lut argintul Te lumina pe trup, încalte drag... Ploaua mereu în gândul meu de fag Ori se-neca, în sine, labiritul. Îmi ești sălbăticuță, dar și-un mag În mine stă copacul,