Irina Iacovescu

• MEMEX În anii \'30, cercetătorul american Vannevar Bush a conceput memex-ul: un fel de \"memory extender\", o \"memorie virtuală\" destinată stocării de informație pentru mediile academice.

am nostalgia zborului frânt so give me a reason to fly or else striga înaltul din tine preschimbându-se într-un fluture transparent ea era singura ființă vie care mai rămăsese în decorul postbelic

eram adormiți toți întru aceeași liniște dimineața nu mai era atât de neagră sunetele își ridicau sprâncenele lungi înconjurau tăcerea cu pletele lor fumurii noi le călcam pe urme el ne striga

Primăvara ascunde verde frunzele copacilor. Fosnet.

ei erau dintre aceia cu care timpul e blând nu erau spectatori tăcuți în circuri ambulante din când în când mai zâmbeau clipeau adânc din genele lungi până le înfloreau mirări în colțul ochilor ne

trăim în dialogul surd ca două stânci amnezice nu ne amintim de o vreme a ospețelor nocturne când rătăceam deghizați în costume transparente ne inspiram din înaltul care stăruia în el când chema

Spaima de a nu avea cu cine să vorbești Spaima de a fi vorbit prea mult, tăcând Descifrăm artimetica zilelor oarecare în culorile fluide, frânturile de gând, imaginile vagi, abia șchiopătând, în

tu știi nici una dintre notele mele nu e o premieră căci ai gustat demult marșul țintuit al secundelor unu doi trei șapte sau numărătoarea capricioasă inversă sensului de zbor tu știi cum se ivește

Din ochiul rotund al nopții ne întoarcem către înlăuntru așteptând dimineața acel mâine care amenință să se nască în fiecare zi murmurând cuvinte care seamănă a plâns a râs Suntem

de când toate ne sunt cunoscute de când am pierdut între noi un alt nume într-un trecut pe care nu-l mai pot silabisi ne-am hotărât să devenim necunoscuți oglinzilor care ne culeg de noi

odată demult era o vreme când puteam râde priveam uimiți prin ocheanul trișor al nopților albe descifram amintiri deghizate subtil în irealitate păcăleam timpul el ne zâmbea din spatele

numele ei nu putea fi rostit când pășea dimineața pe covoare de aer și se mișca vertical printre necunoscuți cusându-le privirile cu nerostite cuvinte din când în când la ceasurile discrete ale

Curiozități strălucind a somn orbindu-se ochi în ochi. Uimire.

Ochiul verde îmbrățișează tăcerile mele. Mă nasc.

Ce-a mai rămas, în urma ta? Te-am citit atât de mult, încât din tine mai respiră azi doar un vers, numai o clipă. Doar atât poate face mâna ta? Oare poți chema visele înapoi De parcă nici

din ziua aceea ne-am cârpit somnul cu zâmbete toți ceilalți erau ca de obicei absenți lumea continua să circule pe diagonale inutile noi eram doi străini rătăcitori băteam la uși iluzorii căci

Atât de asemănător cu tine și totuși atât de diferit cu fiecare zi care trece îți încolăcești brațele din ce în ce mai nehotărât în jurul amintirilor acestora. Ce risipă, ce dărnicie întru

în vremea aceea îngerul cu aripi de sticlă era obosit principiul deschiderii e valabil în orice dimensiune îmi explicai profesoral într-o seară fără cuvinte nu mai locuiesc în camera mea de mulți

1 cei mai noi prizonieri ai încăperilor umede de când schițăm închipuiri pe cadranul fragmentat al emoției după asemănarea siluetelor singuratice îmbrățișăm priviri animate de zbor întrebându-ne cât

M-am gândit de multe ori la logica aceasta perversă a lucrurilor, care te face să uiți, ca prin minune, anumite detalii care te deranjează, care te dor. Creierul uman o fi el o mașinărie dar, dacă i

Ne căutăm semnele definitoare de univers și semnele de carte (sufletești) chiar și acolo unde nu sunt. Punem un semn \"aici\", altul \"acolo\". Și timpul ne trece - fericit sau nu, plâns sau nu. Și

Culoarea incertă a amintirii zâmbind discret. Trecere.