vals în cămașa de forță

nu stiu de ce, dar de fiecare daca cind citesc un text despre spitalul de nebuni, imi amintesc de \'zbor deasupra unui cuib de cuci\'. pur si simplu, banuiesc ca-i o problema inconstienta, in ceea ce ma priveste. dar textul asta, fiind asa frumos construit (m-a facut sa vin de doua ori asupra lui) vorbeste despre o libertate interioara, tainuta, dar care se simte. sau cel putin o simte lectorul, din infleziunile \"eului\" graitor aici. cind spun asta, imi pare ca ideea enuntata e relevata de sintagme cum ar fi: \"mă întreba cum vreau să înnebunesc\" (detasarea de realitate), \"ne strecuram în sala de mese unde știam că bucătăreasa asculta mereu același vals\" (\'stiam\' la timpul trecut, presupune o constientizare a prezentului), \"dansam peste vechile noastre cămăși de forță\" (libertatea exprimata, dar starea de incarcerare e inca prezenta).

si mai e un joc frumos aici - cel temporal: textul incepe ca si cum ceva era inainte, apoi o elipsa se produce: \"până în zori eram foarte bătrâni. paturile erau făcute. pacienții noi strigau încă.\" - indeterminarea duratei e evidenta.

pentru simplitatea si limpezimea textului, pentru cele doua coordonate pe care le-am dibuit usor redate, dar foarte profunde textual, acord o steluta. si parafrazind autoarea \"acesta este poemul meu pe vreo doua saptamini, cred\"
din camasa mea de forta obisnuita,

E scris parca sub tortura unei iminente nelamurite si implacabile. Propozitii spuse dintr-o suflare sacadata, un text puternic, lipsit de concesii, o adevarata arta poetica implicit asumata. \"acum mi-ai adus o umbrelă și m-ai lăsat cu o ploaie numai a mea\". Ador modul desavirsit de limpede in care ai reusit sa spui lucrurile in rindurile astea!