Ioan Postolache-Doljești

vorbeam de una de alta. mă privea circumspect. mă opreşte c-un gest: nu te supăra, Ionică tată, dar cât la sută te crezi tâmpit şi cât la

e-atât de-ntuneric încât dumnezeul din mine se simte prizonier într-un batiscaf fără lumini rătăcind în adânc de gropi mariene îl strig nu-mi răspunde tace și plânge ca un prunc

e nefiresc de cald în vie și-mi pare via ta un rai tu poale de lăstari le tai eu strâng în palmă poama rozalie catifelați ca sânii de femeie sunt strugurii miros a fragă de ce spre tine ochii

gata-i acuşa îmi face semn de adio îşi scoate batista se şterge la ochi şi la nas mă uit la ceas mai e aproape-un minut o scapă din mână acum pare un fum ce-mi intră pe nări şi pe gură să-i

de trei zile port masca şi-n casă în baie e un tip dubios încruntat suspect de tăcut mânios de trei zile port masca şi-n casă sunt singur şi frica m-apasă dacă fereşte-mă doamne e

ca să vezi nici nu mi s-a dat mâna anul să-l scriu și uite-l cum pa îmi face cu mâna băi ăsta îi zic tu n-ai auzit de ăla cu limba scoasă care a pus fericirea în ecuație și tot printr-o ecuație

1 știi m-am gândit privind la noi detașat parcă am fi două dealuri fiecare cu pădurea lui de foioase și brazi cu fiarele lor cu gâze și păsări ne-am bucurat de cântec de cinteze botgroși și

cruste crapă pe gând sângerând undeva pe o planetă pustie de dincolo de Aldebaran aș vrea în clipa asta să fiu doar pentru simplu motiv că-ntr-o noapte cu lună nouă pe-un cap de pod mi te-ai dat

cu mațul golit tragi apa ți-i corpul șâclit de sudorile nopții sau poate de visele stinse nu știi oricum din oglindă se uită la tine un chip ciufulit chip nu bădie mai degrabă chiup la

la casa-ntr-o rână țurțuri la streșini în prag în toiag cu găleata goală în mână o mamă bătrână până la poartă până la fântână zăpadă zăpadă zăpadă și nici o urmă... -.- pe

la legături dintre șine taca-tac taca-tac taca-tac trenul trece accelerat personal monoton pentru unii pleacă pentru alții vine... la fiecare taca-tac o presiune de rupere apasă pe șurubul

mai naște-mi iubito un plod de speranță din rezerva ce-o ai în ochi și în sfârcuri scutecele cu piș și căcuța le voi schimba eu cu altele noi apoi amândoi să-i ascultăm gânguritul sedată cu

miroase asfaltul a copt cauciucurile scot un fonfăit lipicios și banca sub fund e fierbinte dar nu mă ridic e singurul loc la intersecția străzilor unde printre blocuri se formează curenți un pic

gata cu-arena cu căpăstrul poleit și pompoane destul în buiestru în galop rotitor plecatu-n genunchi și ridicatul în două picioare... nu necheza și nu bate-n podea cu copita... crupa să

visători nebunatici săream pârleazul raiului cu sufletul făcut cămașă s-o umpleam cu fructele timpurii. drăcușori zurbagii nu ne păsa de strepezirea dinților în acrituri. eram fericiți, scriam

cărarea noastră iubito abia se mai vede șerpuitoare printre dâmburi și gropi hățișuri ghimpoase-o-npresoară la capătul ei zăresc sutane de popi s-o mătur cu gândul încerc deseori roua s-o

tânără frumoasă olimpică ia bacalauriatul cu 10 mândrii părinții de nu mai încape fata lor a obținut bursă pentru Londra vârsta își cere obolul colegul chinez are șarm inteligent manierat îi

cald Doamne al dracului de cald de-aş şti că în iad e la fel m-aş lăsa de păcat... şi soarele ăsta cică prieteneşte mă bate în cap dar începutul meu de chelie din creştet s-a înroşit ca un cur de

dac-ar mai fi, şi ştiu ce spun, ar fi cu totul altcumva, n-aş mesteca ci aş scuipa prostiile de-acum cu detaşarea punctului pământului ce sunt şi cu candoare aş zâmbi. dar marea poznă e că

îmi face cafeaua și-ar trebui să mă bucur mi-o îndulcește cu caramel și-mi zâmbește cu rujul proaspăt întins dar nu mai e cum a fost exuberantă frumoasă și caldă îmi pare băbită și rece... eu

dacă moartea e doar o trecere cum spui tu, atunci, drăguțo, prin câte-am trecut în viața asta pestriță, ușor îmi va fi s-o fac și pe asta. în viață, a zis cineva cândva, mă simt ca un bou în