Ioan Postolache-Doljești

ar suna mai frumos
"la țâța ta o șoaptă se zgâiește
hălăduiește-n alta..."

doar o părere. Ioan.

dreptate.acum că mi-ai ridicat pleoapa
văd că-i o arătare beteagă
pescuind de-a proasta cu coada în baltă.
dar e bine că n-ai lăsat-o și ciută...
asta e! nu toți au talentul de-a face artă
dând de-a dura nimicu pe scara cuvântului...

cerând scuze în numele ei
pentru timpul pierdut,Ioan.

cinci sunt de ajuns.
chiar m-am mirat șapte femei?
cam multe zic pentr-un bărbat
mai meargă-acolo două trei...
hai cinci ca mie c-am muncit
cosoru-n ele... curățind la vie
dar sâmbătă l-am ascuțit
și ieri am fost și m-am sfințit
iar azi m-apuc din nou de-i bine.
vezi că m-am prins
zicând șapte femei
te-ai referit la zile

sau am greșit cumva? Ioan.

mi-a adus aminte de un curent
din anii 70 ai secolului trecut când
slinoși zdrăngăneau din chitare în draci
cu mațe-n putori atârnate de gât "mari
cântăreți" crezând că șocând fac artă.
scuze dacă greșesc. bănuiesc că ce azi
aici am citit e un gând fabricat anume
pervers și scabros la derută zis poezie.
te văd în barbă cum râzi: vezi cum te-am prins
ai să cauți acum la Texte de același autor
să vezi ce-am mai scris...ha ha ha...

nu-i așa? Ioan

se referă la titlu și-atât.
poezia în sine prin formă și conținut
ideatic e un discurs poetic care cu
prisosință și-a atins scopul operei de artă
acela de a stârni interes de a scormoni
în suflet și gând de a crea o stare...
nu-mi permit nici în gând să dau verdicte...

cu scuze pentru exprimare-mi confuză, Ioan

de ce poezia se voia mereu recitită. versul:
"spărgătoare de cod sufletesc am sfâșiat cămașa"
chema "bănuțul de sidef" "nasture" devenit petec să
țină precar și totuși la un loc cioburile
spartei ferești. de ce oare? de unde-i autoarea mi-am zis?
lumină în cap s-a făcut. ca dar de nuntă și nevastă-mea
cămașă de borangic a primit. moldovean într-o vară nu
știam de ce bărbatii aveau panglică albă la pălărie
și femeile broboade tot albe legate cu nod ca o cruce la gât.
peste sat jalnic sunet de goarnă. mi s-a spus că e mort cineva...
și-am mai citit încă o dată poemul.
bunica. mireasă. "...în noaptea nunții/ singura dată când borangicul
s-a înfiorat..." vremuri grele. în timpul sau după război.
și ce? are-o menire ca femeie.aduce pe lume o fată cămașa
de borangic să se mai înfioare o dată. și iată nepoata
fata care rupe cămașa să n-o mai dea altcuiva să se înfioare.
egoism? cruzime? sau i se trage de la umbra statuii libertății...
"un steag alb într-un cântec negru" întrunește în mod dureros
toate canoanele de-a fi sinonim cu AVORT. da. ce cântec negru...

cu tristețe.Ioan.

mulțumesc,mulțumesc.Ioan.

titlul m-a tras de nădragii gândului ca un copil curios
și brusc mi-am adus aminte de-o-nsăilare de vers
din timpul unei demult uitată tornadă a vieții când
în disperarea părelnică a ucise-i iubiri fără o dimensiune
întins pe pământ ziceam:
migrăm cu sufletul spre poli
ecuatorul tot rămâne-n urmă
spre sud spre nord doi oameni goi
cu inima pe umăr
câte un crater stins avem în noi
ce-adună ape și noroi
le ducem să se facă sloi
și tu și eu
pentru-amândoi vom fi doar nimeni...
apoi
am pipăit trupul poeziei
strategie pur feminină
resuscitare incitare...să nu-i spun suflat
blând în urechi
să se trezească cel care doarme...

ca totdeauna atentă și îngăduitoare...
mulțumesc mult.un an cu steluțe de vis!

e tot istorie și cum spui tu "istoria se scrie"
"catargul" din piept a respirat fluturând
pânzele gândului.știu că nu sunt eu cel care
să șteargă lacrimile pământului dar dacă toți
nimenii lumii și-ar uni glasurile...
într-adevăr nu-i loc pentru doi de "bine" într-un vers.

mulțumesc Gela,un an inspirat!

versurile 3 și 4, mi se par stânjenitor de
intime... restu-i ok ținând seama că vrei
o iubire fără de chip înfățișând un tablou
cu arabescuri de vise gânduri doruri trăiri...

rușinat c-am tras cu ochiul,Ioan.

ferice de tine copil cu părinți
că le poți bucura ultimile ninsori
cu versurile tale.
și ele sunt aur în cerceii cândva lacrimi.
pentru tine bă bucur.

cu mâhnirea orfanului,Ioan.

Mândria-i stimulează permanent,
În cramă azi, dar și pe Sirus
S-ar ciondăni, ca-n parlament.
Să-i domolească poate doar vreun virus...

nefiindul să-ți spună simplu
liniștea supremă a fiindului e doar o himeră
putea sufletul să-ți spună că
sensibilitatea supremă e culmea-i de zbucium
și umbra că nu te părăsește că-i
place să umble strâmbă sub poverile tale de gând

non-ființa e cripta fiindului ce nu se mai are pe sine
cum non-vederea nu-i ceață pâclă sau întuneric
ci doar realitatea neînțelesului firii...

e bine că non-ul se preface în pro
așa rămâie în anul ce vine. Ioan.

să cred că adevăratul autor al acestor
două terține ce fac un poem plin de substanță
e anul 2014 iar Leonard Ancuța e un pseudonim...

cu urări de an plin de poezie, Ioan.

îngerii se renasc după fiecare ploaie
fata va reveni mereu cu buchete de flori
ca miză-n pariul pus pe cuvinte...

punte de gând curcubeu până la tine
fii fericită în anul ce vine! Ioan.

pentru unii pare depășită maniera în care
tu te exprimi de netăgătuit sunt
adevărurile spuse. nu te-ntrista ei văd
doar rochia de pe trupu gândului bolnav de iubire...

an nou fericit
pentru visul din tine. Ioan.

din noi doar ea ne face iar prunci
suiș coborâș sunt sensuri de drum
ghiftuire de trup exaltare de suflet totuna
dumnezeul din noi se vrea vindecat
de prostia ce-o afișăm ca liber arbitru
oglinda în care vrea să se vadă pe Sine e omul
prea des cu defecte îl reflectă în manieră de bâlci
frumusețea stiinței e tocmai pendularea
conștiinței de a fi sau nu a fi a lui dumnezeu

cu bine în anul ce vine. Ioan.

din ghipsu uitării fi-va de-ajuns să umple
găurile și crăpăturile din pereți
o drișcuire hotărâtă un trafalet de râs
și nițică vopsea de speranță și totu-i ok
vezi cât de ușor cad numele țărilor distanțele
pământu-i rotund niciunde un capăt al lumii
doar mereu un nou început
ai căluțu tău alb inorog aripat
încalecă-l veselă cu tine îi place să zboare

în noul an, sus în șa între aripi frumoaso!
Ioan.

de revelion ceasul din hol
îți va spune și de gândul meu bun.

Ioan.