Ioan Postolache-Doljești

în poziție fetală înghețat fusese găsit pe o bancă în parc cu fața spre-un om de zăpadă surpat - un boschetar dă-l în mă-sa aurolac - pare și nu pare a fi vagabond poate inima i-a cedat sau

târâi priponul secundei șanț prin șperlă făcând dâră-i cuvântul abia fumegând pe drumul prea scurt al trăirii o iei mereu înainte piscuri cauți în orice și-n oriunde de tine rămâi te

o zi din an a păpuşarilor? ce glumă amară! doar dacă e vorba de ziua stelară când zorii s-au trezit sub tâmpla lui Adam, zi în care trăim şi noi şi care, după vădite semne, lunecă în amurg spre

îmi dă un amic din Brașov telefon îmi spune că are minute nelimitate bravo îi zic n-am știut că ești nemuritor depănăm la greu râzând amintiri renaștem o tinerețe plecată mă-ntreabă dacă mai

au putrezit, iubito, merele în rai rămase spânzurate-n crengi. nu ştiu de mă auzi, de mă-nţelegi... au putrezit, iubito, merele în rai. timpul, bătu-l-ar, ne-a făcut betegi. aş mai fi vrut, tu

cu lehamitea împinsă din spate voi rula covorul din sufragerie greu de-o iarnă de urme de pași făcuți în insomnii ca o fiară în cușcă de mine cu fesul pleoștit pe părul albit îl voi coborâ

cuibărite pe pernele noastre par tăcerile toate în colțul dinspre apus cuibul rândunicii e gol în pânza păianjenului ce-l împresoară curentul geamului deschis face să tremure trupul uscat al unei

ochii ca niște fluturi speriați și-au deschis aripile pleoapelor și-ascultă în întunericul nopții ritmul accelerat de sub coaste. oare a fost ca o reacție de împotrivire a creierului la ideea

unii copii țipă ca din gură de șarpe doar abia fiind atinși de-ai crede că rupte le sunt mădularele oare am fost un ciudat că la toate palmele vieții n-am plâns niciodată? cea mai mare

nu-ți curge năsucul în obrăjori bujorii-s deschiși n-ai febră locul e cald ești curat te mângâi te pup știi că-mi ești drag de ce mă privești așa și pui boticul gata să plângi? mă ia cu

ochii cu sclipire-ngustă m-aținteau la ceas de noapte. încărcați păreau de șoapte ochii cu sclipire-ngustă. nu știam că-s de mangustă c-aș fi stat cât mai departe. m-aținteau la ceas de

şovăielnic crescând din cadavrul verii toride până la urmă a venit atinse de vreme şi bruma subţire frunzele salciei noastre cad luate de recele vânt dincolo de zare spre nord cu gândul la

pentru că tu ești dragoste și nidare naștere și gură-n țiparea venirii pe lume mângâiere necondiționată de mamă că ai luat chip de fată să știu ce-i mirarea sfiala pășirii spre tainica fire a

pe-ntinderea albă în ochii mijiți o lungă pustie cale ferată și eu ciumafoaia arsă de brume înghemuit sub clipele albe și reci cu ghimpișori de capsulă plesnită îmi gâdil naiv în

printre giumbușlucuri de veverițe, un guguștiuc îți cântă-n copacul din fața casei. nu mă auzi, nici copacul nu-l vezi, cu părul roșu, cu ochii tăi verzi(?) nepăsătoare te urci în mașină. mă

cumpănă fără ciutură cu greutatea o hârcă de cal fântână părăsită pe un fundal de apus la capăt de zare eu cu coniac el cu ceai de păducel am dat cioc ești poet dă-i un nume era un obicei

leapădă-te și azi o oră de trup cerințele cărnii s-aștepte lumea lui imperfectă și ternă destul te apasă ca pe strugure-n teasc meriți și tu omidă cerească din douăzeci și patru o oră de

îşi lasă tăcerile-n casă, năluci să lenevească pe caloriferele calde. pune masca pe gură c-afară e ger şi promoroaca de pe mustaţă, cei de pe stradă să nu creadă că-s muci... în frig şi

rumegam în noapte trăirile de ieri și te-am visat c-un șarpe venind la mine-n pat țineam inima-n mână credeam că-i un baltag și-am dat să îi crăp capul și l-a ferit și iute de inimă-a

nu e nevoie mult să te caut forând în adâncuri pe tine nu te-am ascuns niciodată apă ești dătătoare de bine din tine n-am vrut să iau cu găleata mi-a plăcut mereu să fii rouă gândurile mele

încopciată ridată tristă blazată te duci la ea cu mărțișor cum te-ai dus mereu și-altădată dar în aer e-un altceva e un vaier trist monoton ce-a rămas de după tors din al timpului caier

tu pleacă de-aici că nu moare mă alunga tata eram aproape bolnav tremuram ca de friguri când liniștea era sfâșiată dureros de țipătul porcului până la cer mi se părea că striga ajutor dar nimeni