Ioan Postolache-Doljești

"ursuzi"

îl recitesc și-n gând aud
ecoul versurilor tale:

stau dorurile-n noi grămadă
și așteptăm o întâmplare
să ne topim în desfătare
năduful de pe noi să cadă

fiare suntem și suntem pradă
chiar dacă altfel ni se pare
stau dorurile-n noi grămadă
și așteptăm o întâmplare

ursuzi ca lumea să nu vadă
nici s-aibă timp de cugetare
am vrea din ce în ce mai tare
să nu fim oameni de zăpadă
stau dorurile-n noi grămadă

ce-mi spui de-a dreptul e catastrofal,
mă pun în locul tău și-mi vine-a plânge,
că într-un hal văzut ești fără hal
și-n draci te toacă și nu-i mai ajunge...

dar nu ,că mă gândesc

o fi zăpsit ceva pe ici pe colo,
că cheie de biserică nu prea te potrivești...
dar ea-i făcută să nu fie solo
și ai stuchit la furcă să o amegești.

așa că:

nu-i chiar atât de grav Ioane,
în locul tău, milog, cu gugu-lugu,
ca un cocoș i-aș da târcoale
și-n glia care e tot aș intra cu plugu'.

un an nou cu împliniri după așteptări
și chiar mai mult că este loc. încolo...
dacă nu și nu,vorba lui Sorescu: "las-o, bă, că vine ea sângură"... Ioan.

oboseala
cu glas de reluare
încet, lăbărțat,
replică:
ce naiba mă-mbraci în zeci de cojoace fâstâchii
nu vezi că-i ceva mult mai intim?
poate nu știi
dar vizibilă-i
hiposfingomielinia
și doar atât...

an nou cu sclipiri în cascadă
de diamante verbale. Ioan.

declară Ianuar lună de miere,
(știi în ce hal atuncea ai slăbit)
și lasă "porcăriile",mănâncă mere.
ca-n prima zi vei fi iubit.

insist doar că vine și Sf.Ioan...

se schimbă foaia,-i altă treabă;
e supărată că făcând preaplinul,
pe valuri obosești degrabă
și nu mai salți precum delfinul.

mai ai o șansă, pentru Anul Nou
atac-o fără pauză...
aruncă ochelarii,trupul ei ca nou
să-l vezi, uitând de meno și-andropauză.

același de mai sus,Ioan.

știi unde-i dandanaua de îi vezi
nămeți și viscol, gheață, în privire?
e c-ai postit în loc să te-antrenezi
la trupul ei prea dornic de iubire.

pățitul Ioan.

Răzvane un hău neștiut cu închipuiri cu toate
că frunze fiind știm că o dată căzute devenim
gunoi de pădure pe trotuare o mâzgă că frunza
de-o crește iar pe același loc va fi din alt mugur
și că chiar de rămânem uscate pe ramuri o vreme
odată cu noua ieșită la prima pală de vânt
copacul ne scutură să nu încurcăm fotosinteza...
dar de n-ar fi frumoasele minciuni ce rost ar mai
avea tremurul nostru pe creanga vieții?

cu urări de bine,Ioan.

târziu în noapte îmi imaginez că de peste tot din tavan
atârnă panglici de muscamor în care se prind întrebările
și pot să adorm doar că mult înainte de zori ca din cuiburi
de viespi sau stupi deranjați mă-mpresoară în roiuri și-i
imposibil să scap ne-nțepat iar singura alinare e doar
să-mi storc umflăturile de venin în cuvinte...
îți mulțumesc pentru vorbele-ți de suflet, Joana.(apropo
pronunția corectă a numelui e cu jo sau cum îl cântă frumos Harry Belafonte?)

cu urări de bine și nu numai de sărbători, Ioan.

și-aici e beteșugul...
eu nu mă refeream la formă...

sărbători cu bine. Ioan.

referitor la poezie,
că pe acilea-s diabetici literari cu toții...
cu tine, cred, planeta visului mai are-o șansă...

îți mulțumesc și sper că nu te superi:
ieh werde Urlaub zu halten, Ioan.

dar unde-i glossa?

nedumerit se-nreabă un nedumerit...Ioan.

nu fi ca de gheață,
pe lume,
încă mai e un strop de iubire!

ți-o spune, unul bolnav de speranță, Ioan.

de papugiu,
cine să-l înțeleagă?"...
mânată de OMUL din tine,
ancorată în luptă,
arma cuvântului o declanșezi
spre trezirea conșiinței
dar urechea e surdă.
impresionant!
știi ce-i "ca lumea" la tine?
e că mai crezi într-o empatie a lumii,
doar că ea,
sclava prezentului trecător,
renunță să-și vadă al său viitor,
nici nu-și dă seama că va ajunge
o jucărie arsă printre ruine...

degeaba te-aș pune pe soclu
ca erou al luptei spre bine;
vrăbii, ciori, guguștiuci îți vor
găinăța creștetul și tichia ta de smarald...
de la un cap la celălalt
lumea-i un stup
în care, azi, matca e moartă
și-o știi și tu.
mult timp va fi pân`o fi alta,
și până atunci
poate că noi nici nu vom mai fi...

iar vorbă lungă. cu iertăciune,Ioan.

cu regulile..." mă gândeam să-ți spun ca nici
Macedonski și nici Dimov nu se prea sinchisesc de lungimea versului,
că rimele sunt ca fetele, nu numai surori gemănări,mai mari sau mai
mici,sunt și vitrege,verișoare,etc,totul e să nu se păruiască pe idee,
dar nu.în loc de astea îți spun un crâmpei de poveste:
mulți se-ntrebau ce-o fi găsit la ea că nu-i ruptă din soare...
dar zgâtia asta de fată îi torpilase mințile cu zâmbetu ei
ce-o transfigura emanând atâta feminitate plină de promisiuni
încât nu-și putea închipui viitorul fără ea.bun. două luni la o rudă
în București și vine veselă nevoie mare.el o privea năucit. era
și nu mai era ea.parcă se îmbrăcase într-o cămașă de gheață.oare de ce?
când ea ia arătat dantura perfectă el și-a dat seama. dentistul îi polizase și îmbăcase caninul un pic încălecat stricându-i tot farmecul care era numai al ei.
viața a luat-o pe un alt drum cu tot cu zâmbetul ei polizat...

pe prima pagină mai am postate două ,ăsta-i al treilea rondel. toate sunt cu
păcate dar sigur au în ele sinceritatea trăirii. cele chinuite să intre
perfect pe calapodul regulilor zac prin hârțoage.nu mai sunt ele...

totuși de drag postez, dar numai aici, o altă variantă voind să știu de-ți place mai mult:

uitând că-mi este interzis,
din mine plec pe raza lunii,
sătul de cerul meu închis,
mării să-i redau delfinii.

în pat să-ți intru și în vis,
pe sâni să-ți fiu alintul mâinii
uitând că-ți este interzis.
din mine plec pe raza lunii

la ceas de noapte,-n ascunziș
feriți de ochiul rău al lumii,
de trupul tău să fiu cuprins
ca drojdia de trupul pâinii,
uitând că-mi este interzis...

cu speranța că altădată voi reuși să fiu mai concis,
iartă-mă de vorbă lungă.Ioan.

pentru că tot ai spus "că-și mărește numărul..."
am mai adăugat unu la urmă
cu tot tacâmul de final.

mulțam că ai avut pentru citit răbdare. Ioan

întrebat odată Cojbuc cum obține ușurința ritmului în poezie
ar fi răspuns zâmbind: "eu versurile mi le cânt".
prin excelență sonetul are-n el un cântec.fredonați-l,eu așa fac mereu
de aceea nu îndrăznesc, îngăimărilor mele
ce uneori ca formă par,să le numesc sonete.

cu toată stima și prietenia, Ioan.

ce mi-ai dat ochilor să vadă în zi de post
cu dezlegare la pește?! cu-al tău "vomitat"
rămâne peștele nemâncat și eu în post negru.
pe de altă parte îți dau dreptate. ca bun creștin
folosești termenul grețos ca factor esențial
și decisiv în exorcism pentru ogoirea și alungarea
poftelor deavolesc de virile care te bântuie.
între noi fie vorba: numai bărbat să nu fii
în zile de post că nimeni n-are milă de tine...
chestia cu dumnezeu în curul gol ai sută la sută dreptate
și, că îi place să umble așa e tocmai mânia de la cupris
când eva s-a făcut croitoreasă, cum a mai bușit-o din rai
cu tot cu prost după ea...
și iar îți dau dreptate cu ejacularea cântecelor bisericești
fiind și eu un adept de ocazie a panspermiei dar,
nu sunt de acord cu vomitarea refrenului, ce naiba,ești bărbat
știi care-i treaba, așa că ,zi colo,"le scutură refrenul".
în rest e totul OK.

... și ce bun ar fi fost peștele azi... Ioan

mi-am zis: va spune ca și la sonet că-i prima încercare.
gândul mi-a fugit la Picasso amintindu-mi de "Nud de femeie"
și "Nud în fotoliul negru" apoi la Brâncuși cu ale lui "Somn"
și"Muza adormită", doi veritabili creatori de artă demonstrând
în fapt putința redării realului la fel de bine ca și transfigurarea
artistică a acestuia.
cu acest rondel dovediți că nu de dragul formei și nici de a da peste
nas celor ce scriu o frază pe verticală declarând-o poezie de te crucește
gândul la câte volume de versuri ar fi ajuns Hogaș scriindu-și
"Pe drumuri de munte" așa, ci pur să simplu că poetul adevărat
poate transmite emoția indiferent de matrița în care își toarnă trăirea.

felicitări!îmi scot cu respect pălăria. Ioan.