Ioan Barb

lângă marea Tiberiadei ucenicii stăteau împietriți fiecare auzea gândurile celui de lângă el le simțeau cum cădeau ca niște pietre în prăpastia căscată în priviri Isus le rostogolea până sus le

astăzi vreau să curgă lumina prin mine fluturii prin tăcere ca niște miri dragostea prin lacomele mâini deschizi în mine deschizi un zumzet de stup îmi ungi cu miere rănile florile din

am deschis larg fereastra ascultam muzică retro la radio romantic mă chinuiam să scriu un articol despre invazia gândacilor de bucătărie în oraș în fața blocului scuterul mă aștepta

ai deschis spre dimineață o fereastră în somnul meu străluceai ca ochiul unui înger m-ai chemat cu glas cunoscut de copil m-a străbătut o săgeată din alt timp coboram într-o amintire o

trec prin viața mea o cărare ocolind prin grădină frunzele de mătase freamătă îmi cântă privighetoarea glasul duios desprinde frumusețea Ta din rugină noaptea se retrage în mine își

ți-am lăsat un semn pentru totdeauna o viperă străjer la poarta orașului din tine te voi citi vara aceasta ca pe o carte scrisă cu străzi și copaci din memorie la sfârșitul lecturii timpul

A mai plecat un învins. Aseară și-a încheiat toate socotelile cu viața, a deschis larg ușile și ferestrele implorând întunericul să-l acopere și acesta a intrat, l-a învăluit cu aripile de mătase, au

doamne străbat prin tunel spre inima timpului pe drumul cu spini nu mai aud de mult gândurile tale simt cum se topesc zilele întunecate în ochi ca zăpada pe geamuri se prelinge și

s-a întâmplat în mexic conform ultimelor buletine de știri un polițist a filmat un stol de vrăjitoare umblând pe cer desupra unui cimitir cântau răscolind liniștea morților îi umileau să-și

Nu știu ce m-a apucat încă de dimineață să trec pe străduța ce urcă de-a lungul apei, începând de la podul din beton armat, succesorul podului vechi din lemn de stejar, pe care l-a luat apa la

cînd eram orb ai lăsat în mine o fereastră deschisă bâjbâiam în noapte ca omida în ierburi înspăimântată de pasărea ce căuta s-o înghită mă atrăgeai înspre tine așa cum absoarbe o inimă

în fiecare bărbat strălucește o femeie din ochi șterge picăturile de somn ascunse printre lacrimi același legământ din grădina edenului îi spune că mai are loc pentru o cetate pentru un turn

în săptămâna mare mama nălbea rufele într-un trunchi de salcie punea deasupra cenușă cu leșie turna apă fierbinte a doua zi le clătea la râu până rămâneau limpezi ca lacrima uneori mi se părea

cerul se deschide ca un cufăr de soldat la cazarmă se face o gaură prin tavanul tău mohorât intră lumina se limpezește femeia din tine privirea ei îți aduce aminte de un nou anotimp timpul

Mă gândeam la viața văzută printr-un ciob de sticlă. Îmi aminteam scene dintr-un film celebru, în care o lume dezumanizată era ținută captivă sub un clopot de sticlă. Contemplam fascinat iarna

am făcut o investigație despre moarte cu mijloace științifice moartea nu era în cimitire am identificat-o în mine o simțeam în trupul mamei mele încă înainte de naștere cum deschidea ochii în

am auzit peste tot în ultimul timp că plagiatul este la modă, noțiunea în sine s-a obturat, s-a extins, a devenit, deja, un mod de viață, o lecție în plină criză de autoritate dată posterității de

unde este dumnezeu te întrebi dar nu înțelegi ce putere începe în tunet primăvara spală cerul în aurul desprins de pe aripi fiecare om intră în ziua sa și adoarme ca un făt în placentă

Voi nu știți cine au fost comuniștii, mă. Voi nu știți nici ce idioată e lume asta, asta pe care o vedeți și care așa a fost, din toate timpurile. Acum ce v-ați adunat aici ca la circ, credeți că