Ileana Popescu Bâldea

Bonjur tristesse! Ascult Chopin. Nocturna. Și scriu. Nu știu să mă eliberez altfel… ......... Fixez tavanul acesta concav cu un fel de dronă montată pe el. Apoi alunec peste capul vostru.

sunt atât de imperfectă iubito lacrimile astea înghețate mâine se vor preface umbră pe obraji verzi cu spini cineva îi va sufla păpădie păpădia aceea din mare îți amintești ascultam un concert

eram oarbă cântam la trompetă plecarea mi-ai pus în pălărie un vis alții aruncau cu monede rugi zâmbete strâmbe pe caldarâmul umed al borului - urme de suflet cu șireturi închis într-o

Uneori privesc vulturul în ochi și-mi spun că doar moartea poate schimba totul. Cățelul meu care cântă la pian mă scrutează și-și potrivește cu un zâmbet

uneori scriu alteori cânt des îți vorbesc despre mine din palmă îmi spui că trăiesc cât un veac eu doar ridic pe umărul drept fumul din urme din exist fac eșarfă înfășor iriși vechi de

întotdeauna liniștea începea cu un surâs - aplecat pe marginea căzii de marmură plutea deasupra clăbucilor de lavandă și-ți ștergea cu buretele din fuji rujul carmin întindeai gâtul fragil

Am coborât treptele cu emoție. Pe vremuri, cumpăram de la librăria alăturată cărți litografiate pentru facultate. Am ajuns într-un spațiu cu pereți construiți, parcă, din povești, cu tablouri

zadarnic asculți Chopin și scrii părul îți va intra prin taste până în procesor vopseaua va deveni un melange de transpirație - sudoarea tristeții indusă de ultimul gând din margine taburetul îți

scriu pe obrazul drept cel stâng l-am pierdut la ruletă când rugam moartea să se trezească dintre vii întotdeauna am crezut că are copii cărora le dă înghețată pentru dezamăgire și felii de

ești în cel mai adânc loc din tine umbra ia forma ferestrei și vezi luna în formă de om urci într-un tren blindat dinspre vârfuri spre iris pe scaun… o ceață cu sclipiri albastre spargi

scriu cu scrum în stânga destinul în dreapta o cruce pe tâmplă ieri am scăpat din iad la braț cu un poem fără cuvinte lumea… o carapace goală ghidul… o cheie pentru afară e

am mai rămas o pată de cerneală pe lună ce-și amestecă gândurile cu nisipul câțiva pești colorați în acvariul îmbrăcat în cuvinte o tușă de ceață când tramvaiul împarte prin stații ultima