Ileana Popescu Bâldea

Sunt ultimul fir de nisip! Mai e loc să trec- pentru mine. Sticluța cu timp s-a oprit- să curgă de ieri către mâine… …… Pe mâna mea e timpul și amintirile zburând către stele, brățări

De fiecare dată cerul era roșu și ferestrele aceleași, șase, în arcadă, când mă sculam dimineața cu privirea aiurea de vis și-o agățam de ghetele strâmbe cu șireturi roase aranjate între

Mă strecor prin crăpăturile mele pe vârfuri spre lumina trecerii… În mine… întunericul alb de singurătate!

Uneori credem că individul poate fi exonerat de gânduri, de dezabilitățile emoționale, de confuziile de identitate pe care le are atunci când își permite să decidă ce să facă cu viața mea-

Tu nu vezi că mă zbori și mi-e ploaie măruntă Mă trezești din tăcere, dor de dor vinovat… Se tulbură vraja în lumina căruntă Tu nu vezi că mi-e vânt și în frunză-i păcat Ce ușor

Atâtea zile am de ieri și-atâtea amintiri de mâine... Atâtea ore n-au trecut, gândind că mâine nu mai vine. Mai am doar suflet. Restu-i mort… Ciudată noapte

Uneori dispar în mine căutând un albatros. Zbaterea e-n fiecare- cu un cer întors pe dos! Nu știu umblet să-mi găsească ce-a trecut sau ce n-a fost… Zborul frânt să îmi păzească scrisul

Aripile mele legate de cuvânt, ridicându-se… deslipindu-se… Și literele, trupuri întâmplătoare de fluturi bezmetici, toate- iubitele poemelor tale. Și somnul de

Inchiziția nu trebuie lăsată să moară! Ce ne-am face cu atâția fluturi ce zboară, cu mugurii ce și-au luat-o în

Sunt viscolul durerii fără rană și zbuciumul luminii din adânc Sunt umbra care mă împarte astăzi între iubiri de fum și ochiul stâng Sunt geana lacrimii ce m-a aprins Eterul toamnei

Dureri…Bucurii… Orgolii…Minciuni…Spaimă… Ocean de neputință Oameni Atât Nefirești de „ mici” În mărire…atăta umilință! Ileana Popescu Bâldea

Iarna asta are aripile verzi. Cum mușchiul de pe acoperișul caselor. Crescut spre toate punctele cardinale. Pe țiglă roșie sau gri. Pe tablă în culoarea vântului adormit, din loc în loc, pe crengi.