Ileana Popescu Bâldea

sunt unii născuți doar să fure/ din suflet, buzunare sau gând/ cu-amaru-n privire sau geacă/ îți pun viața-întreagă pe rug/ îți fac din dorințe mărgele/ din nevoile lor doi butoni/ și-într-o carte cu

defect de zbor între două ceruri aerul nimănui prin hublou... neuroni - puzzle destructurat în ierburi arse prea departe sufletul îi fac semn cu degete nor sunt atât de goală

uneori liniștea se lasă ca un vultur pe umărul drept îi simt respirația de pradă când îi desenez pe cioc întrebările - sub gheare pielea mi se încrețește de spaimă țip a timpan spart

astăzi ai încălțat un bocanc și-un pantof cămașa ți-ai pus-o pe dos ai uitat unde ai ascuns de toamnă aparatul foto - să descarci din el veșnic primăvara pe un post de știri cineva vorbea

iubito nu mai ai nimic doar câteva lambouri din piele ce atârnă în gol de la ultimul sentiment carbonizat pompierii au ajuns târziu să stingă literele de birjar uneori trec pe cărări

Capul tău dat la o parte Mâna pusă delicat în cuier Gleznele personalizate cu lună nouă și ochiul coborât prin ultima extrasistolă în pantof Pielea mulată pe copacul din spate cu rădăcinile

Uneori iubito gândesc cu ochiul drept despre mâine Cel stâng l-am legat de ieri cu o creangă din praf de cumpănă și l-am aruncat în marea de dincolo S-a iscat un tsunami verde - mi-a zis plângând

eram iarbă descopeream adevărul confuz – sub umbră cuvânt fără litere pașii din picături tristețile sub acoperire înmatriculate să dea foc la fluturi și caracatița cu trei inimi eram

va veni o zi Doamne în care mă voi juca și eu cu sufletul tău puțin să doară preț de-o lumină... întunericul ți-l voi amorți cu esență de trandafiri păstrați între coperțile unei dimineți

suntem surzi nu știm când ninge peste cuvinte o gaură în nava cu timp și acesta se scurge ne ține în palmă doar o clipă mereu 24 Ianuarie 2017

ia pielea mea Doamne și fă din ea măști împarte-le pe rând mitomanilor și neuronilor cu memorie scurtă apoi… obligă-i să-și facă selfie nu te chinui cu restul meu voi învăța să trăiesc

O vreme va fi tăcere liniștea de după zbor coperțile se îmbracă în pene cuvintele rămân în genunchi cu degetele pe ochi Floarea urcă treptele Pe fruntea timpului moartea aleargă după

întotdeauna dimineața începe cu urma de ieri încerc să-mi potrivesc palma dar degetele sunt răsfirate tot mai mult și nu mai încap în ce am fost atunci mă ridic în mâini și privesc pe sub zăpadă

nebun în lumea asta măsori hăul și pasul dintre povești Ieri s-a cățărat prin aer Astăzi pune picături pe lună într-o grămadă de goluri străzile își schimbă numele eu ziua de mâine pe