Iakab Cornelia Claudia

Materialul ca piatra îi
Și-o scoatem trudnic din adâncuri
Esența să eliberăm din ea...
Sau să sporim măruntul.

Am încercat să construiesc un arhetip al familiei, de aceea e simplu, care să depășească vechiul arhetip bazat pe discordie, măr, păcat, moarte...Sentimentul familiei crește odată cu copiii, cu natura care își pune amprenta, aduce echilibrul, forța, frumusețea. Acum rămâne la latitudinea fiecăruia ce adaugă, cum individualizează arhetipul, unul vrea acțiune, tonus, altul odihnă, altul strălucire forțată, altul una neforțată, prin gândire și aprofundare, altul frâu liber imaginației fără să îl critice cineva, fără norme, altul puterea de a epura complicațiile, totul e să nu uităm de timp.

Mario acesta e un semn că nu ai de toate la tine în magazin.
Nu ai sfârșitul pentru coșmaruri. Deci nu ai nici iluzii bune.

*am uitat să dau afară resturile de oameni le-am păstrat prea mult în ficat*
Din păcate sentimentele celorlalți ajung în universul tău prin idei. Dacă nu le detectezi să le exorcizezi pe cele inferioare începi să te schimbi fără să îți dai seama, sau fără să înțelegi ce se întâmplă cu reacțiile tale. Cu cât ești mai superior în gândire cu atât conexiunea de gânduri între tine și altul inferior, dezorganizat, necontrolat..se face mai puțin și sentimentele lui nu le influențează pe ale tale. Rău e să nu primești de la cel mai superior ție pe același mecanism. Mai rău e să te pierzi pe tine, să te trezești vraiște, sau roasă .......sau dezorientată, sau uitând parcă ce poți...sau parcă departe de tine în alt gen.

Se simte ceva ca o nervozitate, parcă teiul ar fi înconjurat din toate porțile și somat să își deschidă universul parfumat unui intrus. Frumusețea naturii e ceva atât de ușor de sesizat la confluența marilor energii vizibile: cascade, furtuni, prăpăstii...dar e greu de sesizat în intimitatea sa, aproape de mecanismele ce susțin echilibrul vieții. Din aceste haiku-uri se percepe foarte clar teiul, dar și o poetă ce îi dă târcoale: sesam deschide-te!

Ai văzut tu draci undeva? Credeam că i-am închis pe toți, cum de îmi scăpă unul? Și eu care credeam că le place în borcan, departe de răutățile oamenilor.

*cât să găsim în inima tatei mulțime
de bănuți de argint*
Eu cred că te referi la stele. Da?

*când am putea deveni nemuritori
dintr-o nevoie de exercițiu *

Păi aflați în asemenea sfere unde:ora întreruptă se risipește printre degete* nu ai cum să te numești altfel decât nemuritor. Bine, aici e o nemurire doar în poezie, în idee și sentiment, nu e materializată real.

*am putea alerga prin jocuri de cuvinte
făcute de mână
dacă ai vrea
ne-am potrivi pasul
privind mirați spre lumină* Simulând ceva dorit, îmi place mult această idee. Imaginația omului poate ajunge departe, unde e regizorul?

Mulțumesc tuturor, dar să știți că am inventat o familie ideală în care să copilărești, eu nu am avut așa ceva. La mine erau bătăi, apoi paralizia tatălui, ignoranța mamei, ura fratelui față de tot ce înțelege viața altfel, adică și față de mine, pe urmă îi dă cineva foc, etc. Acum îmi construiesc idealuri și încerc să le pun în practică.

*revin la inteles viata in numele domnului*
Cum oare?
Numele adevărului pronunțat de el însuși, modifică viața, fiind chiar numele ascuns al ei, numele la care răspund toate mecanismele vieții din interiorul lor. Mișcările sufletului, din interiorul ideilor, tresărind: ce spusei tu? adică ce spusei eu? cât am dormit!!!!!!!!unde rămăsesem? aaaa, e greșit, mă mut trei grade mai aproape de mine însămi!!!!!!!!

*undeva, domnu’ încasează zilnic cecuri în alb
redevențele oamenilor pentru dreptul de a-i folosi numele*
Păi nimeni nu poate să folosească numele altcuiva și să funcționeze. Pentru fabricarea iluziilor cu ajutorul unui nume, ce cecuri să încasezi, că oamenii nemulțumiți tot acel nume îl înjură, nu pe făptași?

Atât de multă așteptare fără rezultat, atât de multă durere, că îmi trec fiori prin inimă. Nu îngropa și ultimul ochi al sufletului, mai rabdă.
Suferința omului suprapusă suferinței naturii are un efect dramatic copleșitor, mai ales că nu e strigată ci doar șoptită, cu ultimile puteri ale celui copleșit de neâmplinirea iubirii. Cineva să dezgroape și ultimul ochi să vadă răsăritul pururea.

Felicitări! Până la urmă nu e greu să publici, e greu să trăiești din asta, dar știu ce înseamnă încăpățânarea de a visa și a-le expune visele și altora, fără să te mai intereseze alte aspecte ale vieții. Nu știu voi cum sunteți, eu nu mai sunt așa, poate nici nu am fost mult timp, dar tendința asta sigur încearcă să iasă la suprafața manifestărilor sufletului și la cei care scriu și la cei care doar citesc. Literatura e o formă de liniștire sufletească, prin ruperea gratiilor și umplerea spațiului necunoscut întrebărilor, ci doar frământărilor, cu ceva care să îți pară cunoscut, să îți pară și necunoscut, atrăgător și înfricoșător deodată. Senzația de libertate poate exista în adâncul unei opere literare și poate să fie iluzie sau poate să fie adevărată, arătându-ți că profunzimea e calea spre evadare, o cale sigură, creată cu litera și măsurată cu compasul pentru a da o anumită formă trecerii sufletului prin spațiul visării. Deschizi o carte și găsești în ea fie coșmarurile pe care nu le-ai trăit vreodată, fie sentimentele pe care nu le mai puteai avea dar îți doreai, fie vise pe care nu le-ai bănuit vreodată, fie continuarea unui vis care ți-a fost drag dar prea scurt, ca o plapumă ce prea mică nu te învelea suficient când îți era frig.

Când ridici privirea ceva se mișcă în interiorul ideilor din care e alcătuită planeta, când atingi cu mâna imaginea unui copac la care te uiți cu un ochi, în joacă, mângâi o idee din cele care alcătuiesc universul, când pui mâna pe o pară și o muști, muști dintr-o idee din care e făcută lumea.....deci când privirea asta a mea
săgeata asta căpruie
trebuie să ajungă undeva

trebuie să ucidă
ce idee vrei să strici și în ce dimensiune a ei? Să tai un copac înseamnă să distrugi o idee până la sămânță, adică posibilitatea nașterii altor copaci.

memoria

Ce ai putea să vinzi cuiva care are totul? Adică ție, mânuitorule de iluzii, ce îți lipsește? Clienții?
Vând clienții mei pe care nu vreau să îi servesc, că sunt urâți!!!!!!!!

Înțeleg substratul întrebărilor tale mai bine decât crezi măi Dorine.

Împlinit adică rotund, adică începutul și sfârșitul unul în altul. Mereu același centru, același sens. Nu poți tu înțelege, ești din alt univers, total diferit de al meu.
Capodoperele le-am șters, să se bucure de ele doar cine a apucat.

\'\'Și-atunci dorim să înțelegem de ce celălalt se comportă astfel. Din păcate, începem acest proces cu un handicap. Avem mereu tendința de a-i judeca pe ceilalți cu uneltele cu care ne judecăm pe noi.\'\'
Astfel că ceilalți vor fi tot noi, adică un oreș pustiu, cu o persoană și numeroase fantome, frânturi ale sale:
\'\'refugiu de refugiu ne fărâmăm puțin câte puțin
ascunzându-ne găsindu-ne rătăcindu-ne\'\'

\'\'Și, din păcate, cel mai des facem greșeala de a atribui semnificații, nu în baza a ceea ce știm despre celălalt, ci în baza a ceea ce știm noi despre noi înșine și despre cei pe care i-am mai întâlnit\'\'
acest lucru este ciudat, deoarece omul e clar un prădător feroce în sentiment, deci rațiunea lui ar fi trebuit să fie bazată pe ceea ce știu ceilalți despre ei înșiși, și nu pe ceea ce știe el despre propia persoană. Exemplificând: nu că sunt eu timidă contează, ci faptul că cel pe care îl vânez știe despre el însuși că uită de toate când vede un mort....o prăjitură...pierzându-se cu firea.
Deci în concluzie, a nu pune etichete înseamnă să fi liber deoarece nu ce crezi tu despre toți ceilalți, ci ceea ce cred ei despre ei, e baza acțiunilor lor. Ajungem pe firul ideii să descoperim un prădător feroce în sentiment și caracter și extrem de victimă prin limitare și prostie.

Și, din păcate, cel mai des facem greșeala de a atribui semnificații, nu în baza a ceea ce știm despre celălalt, ci în baza a ceea ce știm noi despre noi înșine și despre cei pe care i-am mai întâlnit