Iakab Cornelia Claudia

bună, dacă ești ambițioasă o să descoperi că numai dacă cineva poate profita de tine ajungi în istorie, iar nervii tăi istorie.

selectez:
Iubito lumea iar pune întrebări retorice e iar curioasă vrea să știe când
și unde o mașină nouă de cusut ar mai putea să tragă măcar un tiv acestui chiar banal motiv
de a trăi

îmi pare inspirată alăturarea unei tragedii consumate cu descrierea căutărilor sfâșietoare ale motivelor pentru care să continui să trăiești pe nisipurile mișcătoare ale mediului în care:

am mai citit despre amicul frate Chichere Ion ce a plecat bătut de niște cruzi și negri derbedei

cred că de aici ieșea o vizuală pe cinste.
mulțumesc de lectură, mai trec.

ce ciudat, după descriere e ziua când ești natural frumoasă și inaccesibilă ceea ce sporește frumusețea.

stai așa, m-ai indus tu în eroare comentând la primul răspuns: e iubirea, cea din care vine și mânia ca apărare a ceva

visul

Apocalipsa- viitorul în alb? reântoarcerea la puritate, adică dezvăluirea adevărului minții, regăsindu-se ființa în întregime unită.
merita să fie poem ghicitoarea asta.

hei, ce stil ciudat ai!
ești copilul durerii, chipul adevărului rănit de o parte din lume...
nu ți-ai răcit gura de pomină, pe mine m-ai făcut să mă simt înțeleasă, așa cum te înțelegi pe tine, iar din modul în care ai scris voi învăța.
eu chiar m-am băgat cândva sub masă, într-o criză dureroasă provocată de conștientizarea faptului că nu eram iubită, ba mai mult a faptului că eram urâtă de cei cărora le oferisem tot ce aveam și asta numai pentru că se simțeau inferiori și oricum așa erau obișnuiți să arate cui puteau dispreț pe față.
tu cred că ai imaginat, nu?

îmi plac ultimile strofe în mod deosebit, au o umbră de tragism depășit nu cu ușurință, dar depășit.
femeia merge mai departe...speranța și ea...iubirea merită să fie căutată, păcat că tace și nu strigă.

sunt de aceeași părere cu mariana fulger.
ieșirea și intrarea e o construcție cu un compas magic sau nevolnic al minții.

dacă pentru a-ți cere drepturile trebuie să ajungi la inerție, la întreruperea activităților ca și cum viața unui individ ce vrea să învețe are mii de ani, atunci e clar: vinovat e sistemul de comunicare între stat și oameni.
e necesară o schimbare după cerințele anului 2006, un an în care s-a ajuns la dezvoltarea masivă a unei științe numite psihologie, ce îți dovedește clar efectele negative asupra personalității omului în cazuri de primitivisme sociale. Punct.

se spune că abia la 30 de ani ești în stadiul de dezvoltare spirituală ce te face capabil să-ți alegi consoarta dintre mii și mii exact pe cea cu semnul tău pe inimă.

mi-a plăcut un efect anume, citind simțeam o greutate și o zbatere de a scăpa de sub ea, apoi finalul m-a ridicat ca pe o pasăre, mai întâi doar un genunchi, apoi conștientizarea că sunt ușoară, apoi descoperirea formei posibile de pasăre și zbîrrr .......

Cărările duc mereu undeva, depinde de noi ce dorim să aflăm la capătul ei, poate fi dorința, nădejdea, nemurirea

sunt cugetări și stări adânci în acest text, de aceea îmi place.
adaug și eu ceva:
la capătul drumului se află ceea ce în timpul vieții abia s-a întrezăreit din când în când, fiind de fapt fundalul vieții. când sentimentele puternice măturau frunzele, nisipurile, ca un suflu din pieptul ființei adormite, dedesubt se vedea părere o cale.
fiecare e ca un tablou original peste care s-a tot pictat, un poem în care s-a tot înlocuit sau scos câte un cuvânt, niciodată nu va putea contoriza schimbările în totalitatea lor, cel ce nu se identifică cu ființa inițială, cea care suportă toate metamorfozele.
am observat o ruptură în exprimare la:
*Friptura de porc și micii erau la înălțime. Nici nu știu când s-a devorat totul*
e prea superficial și lumesc față de restul, aici frunzele sunt în strat gros tare, mintea merge prin somnul adânc traducând acțiunile departe de logica, mistica și generozitatea mecanismelor de hrănire. sincer se văd urme de materialism, inerție sufletească, influențe sociale. aș putea afla mai multe analizând fiecare cuvânt din text. aș putea.

„A fi eu” înseamnă a fi real sau a fi în lume.

o lume interioară dată de identitatea genetică și o lume exterioară construiă de eu-ul psihic, așa văd și eu, dar apoi:

De fapt, lumea mi se dă în modul în care este , fiind vorba mai curând despre un act de „donare proprie” venit din partea lumii.
verbul a da și a fi dăruit implică un consum, o mutare de ici colo, undeva rămânând gol.
eu aș spune că ea te ia pe tine, ia din spațiul tău introducând date, tu fiind cel ce te dărui sau nu blocând prin supra eu, tu fiind cel ce privind într-o direcție cheamă ia-mă, introdu-te și aici.

ființa noastră e atât de vastă pe lângă percepția mică încât orice am vrea să spunem, e un mai nimic din tot. Cuvintele oricât sentiment conștientizat ar cuprinde ele sunt doar mici pietricele ce fac valuri firave pe apele oricărui psihic. De remarcat totuși e iar raportul dintre pietricică mică și val de zeci de ori mai mare.

ce înseamnă iluzia distanței, reglarea din percepție, cum îți dă ea posibilitatea să te vezi mai departe de ceea ce ți-a provocat reacții rămase întipărite, fiecare cu a ei cămăruță a analizei.
ce înseamnă o poetă, cât de magică devine la suprafață gândirea cea de toate zilele, cu povara sa.
să nu uităm că acest unghi al vulturului se poate obține și fără o plecare reală dintr-un punct în altul.
să nu uităm că facem parte dintr-o singularitate, uneori pe post bing bang

nu te speria nu am stâlcit numele decât să înțelegi tu că pentru mine e ceva familiar, dar tu pentru mine ești un străin. în plus dacă nu simți dincolo de cuvinte e clar. acum am dovada.

te-ai gândit vreodată de ce erau puși ereticii pe cruce, printre care și gizăs?
pentru că era folosită ca simbol al cunoașterii, evoluției spirituale, de aceea.
au spus unei lumi că cel ce pretinde a fi adevărul, pe crucea inventată de cei ce pretind că adevărul nu e cunoscut trebuie să moară exemplu pentru cei ce mai au curajul să continue așa zisa denigrare a religiei de atunci, ce ținea omul în întuneric, departe de sufletul său, Marele Adevăr necunoscut.
apoi s-a născocit, când au apărut tot mai multe dovezi despre necesitatea cunoașterii și infinitul său, că așa trebuia să se întâmple ca să se mântuie omul, ei doar au fost mâna destinului.
cei ce au crezut nu sunt cu nimic mai buni decât cei ce au mințit, deoarece orice suflet curat știe că are nevoie de iubire pentru că poate să iubească și știe că a spune că ea și ceea ce e capabil de ea trebuie sacrificat e ca și cum ai spune că vrei să distrugi sufletul să nu mai poată rezista, să nu mai vrea să existe.
un amestec de adevăr cu minciună în apocalipsă, după mintea mea. mânia e reală, e reacția sufletului din triptic ce s-a hotărât să lupte nu să cedeze, minciună e că nu lumea va fi distrusă ci lumea va fi salvată, de ceea ce o strică.

empatia nu e o dovadă? tot ce simți de la cel aflat la celălalt capăt al internetului, cum îl percepi până la a îi vedea chipul pe care îl simte a avea el însuși, nu e dovadă? mai vorbim.