Iakab Cornelia Claudia

Să presupunem că eu cu tine facem doi, ce vrei să facem cu puterea noastră?

De câte ori te citesc ceea ce mă minunează cel mai tare vine din modul în care percep poeta, ca pe o ființă cu o memorie extraordinară, ordonată, multă voință și o putere de invidiat prin care dilată timpul. Sincer, după toată gândirea pe care o intuiesc am senzația că ziua poate avea și 50, 60 de ore.

Presupunând că există conștiința de sine a universului, și există, atunci putem vedea teoretic că totul s-a construit în jurul ei.
Acum, lucrare de control. În jurul propriei conștiințe de sine cum și cât individul a refăcut ceva din universul real.
Aceasta e albia sentimentelor. De unde pornește și unde se îndreaptă fiecare a ales după nivelul său de înțelegere.
Universul real ce funcționează dirijând puteri spre conștiința sa de sine și invers, automodelându-se, controlându-se și extinzându-și controlul, e universul de nota zece.
Tot ce posedă conștiință de sine, percepe modificările din el însuși mai mult sau mai puțin în funcție de capacități.
Eu îmi percep transformările sub formă de gânduri și sentimente conștiente și inconștiente. Dar eu sunt parte din întregul real, manifest și nemanifest și parte din întregul imaginar, manifest sau nemanifest...
O albie în albii, între albii, cum săracul Eminescu vedea peste tot cercuri și cercuri și apă vie, adică sentiment cu capacitate de manifest de la nivelul universului mare la om și invers, cu o condiție: suprapunerea perfectă a unui număr necesar de elemente.

În structura oricărei albii se află conștiința de sine care jonglează cu informațiile conștiente și conștiința de sine universală sau spirit sau alt termen fie și genetic care jonglează cu informații inconștiente, asta din perspectiva eu-lui. Sunt n unghiuri. Pe aici trec, se nasc, se amplifică, transformă, dispar, sentimentele. Cum și dacă trec în marea albie, sau o alta din marile rămâne de văzut necesitățile unor caracteristici.
Nu? Așa zic după ce mi-am pierdut primul comentariu și nu mai am chef de scris. Nu îmi place să tot construiesc albii, chiar de e o șansă să o iei de la zero și să o faci mai bună, decât să modifici.
Eminescu vorbea de apa vie, de sentimentul capabil să se manifeste din universul real în al omului și invers, doar cu condiția suprapunerii identice a unui număr necesar de elemente. Cel numit iisus corespundea mai mult decât necesar, și genetic și prin dezvoltarea personală a gândirii cu propriile ambiții și fel de a fi. Dar totul era logic și într-o altă eră demonstrabil. Așa era el.
De obicei albiile sunt defecte, necunoscute, necontrolabile, omul crește la nimereală, deocamdată.

Ai și umor și tăiș fin...în plus e un bun exemplu cum se modelează lutul...sau timpul, clipa mea a luat forma infraroșiilor.
Mă tot întreb, cum poți determina pe cineva să-și schimbe ochelarii? Am de a face cu oameni superîncăpățânați care nu vor nici măcar să judece logic ce spun, ceea ce m-ar ajuta pe mine în primul rând, ca provocare să-mi continui ideile, să le ramific, doar ai văzut cât de greu îți dai seama uneori că ai omis esența, sau ai omis ceva ce însemna adevărata sclipire a demersului tău. De multe ori încep să spun ceva dintr-un sentiment că e benefic acest gest, ceva mă atrage să-l cuprind atunci, în acea clipă din mersul lumii, în cuvinte. E ca și cum aș arunca undița. Și prind fix nimic...Ce ochelari sunt aceștia, așa vezi nu vezi?

Văd că ești generos, încercând să oferi un sprijin, un mic segment de drum bătătorit în scopul punerii ordine în gânduri, ce se leagă cu ce, rămășițele afară. Am observat că te inspiri din asemănări, dar nu uita sunt totuși doar asemănări. Naturile sunt diferite. Mergi mai departe. Relația cu adevărul presupune identicul. A cunoaște un lucru prin identicul său, nu prin asemănarea sa.

\'\' Adevărul și căutarea lui. Iar căutarea adevărului, începe întotdeauna din noi înșine către în afară și nu invers.\'\'
Surpriză! Poți să găsești relația ta cu adevărul, nu pe el însuși, chiar de te-ar căuta el pe tine s-ar disimula sub relația în oglindă. Adică: ce simți pentru mine, simt și eu pentru tine. Pe aceste afecte vin și ideile care se potrivesc. Să zicem acum, de exemplu, înfiripăm o relație în oglindă, fie de la mine spre tine, fie de la tine spre mine. Automat fără ghidaj, e de la cel mai impur la cel mai pur, deoarece primul aspiră spre sus. Evident, eu sunt cea pură aici. Mergem pe fir mai departe. De ce aș accepta eu să atrag spre tine ideile corespunzătoare, când eu nu știu cum le folosești și în ce scop existențial. Doar ca să mă folosesc de mecanism și să beneficiez și eu de partea mea de idei, acum fiecare și cu puterea de percepție personală că de dat se dă dar nu se bagă în sac? Nu, mulțumesc, eu nu am nevoie de tine, ești mai jos decât mine, ori ideile pe relația dintre mine și baza adevărului ca ființă sunt net superioare și îndeajuns de satisfăcătoare. Poate să vreau un test, mai ales că nu am mai făcut până acum. Gata! Deja am obosit, ceea ce înseamnă că am refulat ceva, adică m-am opus unei interacțiuni dintre noi care tindea să-ți dea ție controlul. Prima concluzie, secret. Nu îmi place să fiu deviată, ceea ce uneori e doar un orgoliu, poate să fie benefic, dar deocamdată rămân la stadiu teorie, nu știu și nu mă arunc să-mi afectez subconștientul.

Deci călătorule nici tu nu ai aflat ce cauți? Nu poți păstra prea mult o direcție, se suprapun pe asemănări, nu?

Nu am aflat!
Pun spotul pe tine, atenție, nu doare, nu ustură, dar cine știe ce coșmar voi avea diseară, alergături, impozite, pile, pardon pilde, sau poate mă trezesc cu idei despre afaceri. Nu știu! La mine funcționează mai lent developarea imaginilor.

Sigur e liniște în paradis, toate păsările au câte un piept la care să stea sub postav, la căldură.

Un poem plin de înțelepciune, care indică ce anume căutați:
\'\'strălucirea opalului.\'\'
Când am citit \'\'freamătul ascuns al versului\'\', mi s-a părut că se deschide un spațiu și atâtea foșnete, atâtea sclipiri și conuri de umbră de nu știai unde să te uiți mai întâi.
Dacă există un finiș al durerii nu știu, eu nu l-am găsit, sunt doar perioade când e mai suportabil, altele când bucuria te inundă. De ar exista, nu aș vrea să ajung acolo, durerea fiind cea care îmi amintește ce să urmăresc în viață. Durerea e opalul meu.

voi ști că-n ordinea divină
chiar iluzoriul meu prezent
balanța lumii o înclină”
Dar în ce parte?
Acest poem trebuia să fie rugăciune. Mai lasă-mi un ideal, când am o vină, să nu cunosc în ce parte balanța lumii înclină, prin mine cel ce iluzoriu poate am trecut, pe ea amăgind, pe alții și pe mine?!

Leoveanu, scuze!

Nu sigur nu era el!
Din punct de vedere psihologic o categorie aparte poartă barbă, iar el nu se încadrează.
Nici desagă nu-i văd, poate doar dacă s-ar ascunde de cei ce-l iubesc și care nu ar lăsa pe umerii săi așa ceva.

unde să fie acel suflet să vrea să atingă o frântură desprinsă de sine și izolată prin percepția minții, dacă asta implică trecerea printre gândurile apăsătoare?!
unde să fie acel spirit, prin care trecând sufletul, să aducă fericire și ușurare intenției sale de a se atinge pe sine însuși, nicicând despărțit în frânturi ce dau viață altor percepții?!
și unde să fie generozitatea omului care nu se gândește mai mult la ce e dincolo pentru sine, ci mai mult cum să vină ceea ce a rămas dincolo, cum să fie aici predominant parte din ceea ce sufletului să-i fie înveliș ca de pasăre?!

Probabil nu ai să atingi vreodată adevărul, probabil la flacăra sa nu ai să te încălzești vreodată, probabil asta e o pedeapsă pentru faptul că ceri fără să iubești ca un apucat, deci fără sens, probabil că nu e o pedeapsă și e doar neputința ta...
Dacă aș alege eu un probabil pentru care moartea ta să fie final, iar tu ai alege un probabil pentru care moartea mea să fie un final, apoi am lupta fiecare cu decizia celuilalt?
Probabil adevărul ca ființă creatoare a pierdut bătălia de aceea nu e cunoscut.

Articolul nu prea implică soluțiile autorului, doar propune spre dezbatere, ori asta nu mi-se pare corect, cel ce scrie trebuie să spargă primul gheața. Apoi nu e despicat firul în patru referitor la ceea ce este denumit rău aici, ceea ce e necesar răul fiind un spațiu și timp vast. Nu prea am înțeles din ceea ce se sugerează mare lucru.
Opinia mea e că nu se poate face nimic în relație directă cu cei care deranjează binele altora. Tot ce se poate face e la nivelul ideii, ea trebuie gândită, dusă tot mai departe, mai departe decât punctul în care mintea vrea să se oprească și să treacă la altceva, până acolo unde spiritul intră în acțiune. Dar....când nu cunoști armele...și aici începe polemica: ce este adevărul, ce este spiritul, ce e sufletul, când te lasă baltă de mintea îți lovește în partea sa pură, cum refuză comunicarea partea pură cu cea pe care nu o recunoaște ca făcând parte din el, deoarece e rea....etc
Pentru mine, ca să înțelegi, suflet pur este egal sfânt duh, suflet impur este egal duh.
Lucrând la idei, lucrezi la drumuri prin materie, iar când ele există călătorul face un efort mai mic nesăpând singur, pășind pe terenuri accesibile minții sale. Toate se găsesc acolo în partea interioară a ființei colective.
Chiar de împotriva unui rău luptă mai multe suflete, aici în lumea ideilor fiecare e singur cu lucrarea sa, uneori împotmolindu-se fără ca mintea să afle, deoarece conștiința de sine e prea puțin extinsă, această zbatere rămânând subconștientă. La cei atinși puternic de pământesc, de beznă, nici măcar subconștient nu mai e, e doar inconștient, adică spiritul luptă singur, trage de suflet, repară echilibre care se tot strică...
Viziunea mea e amplă și în plus se termină cu o concluzie:
când vrei să anulezi ceva ce ușor te poate transforma, ce ușor te poate trage mai jos, de nu îți implici și conștiința de sine, cu toate simțurile treze, și chiar și așa...
Nu am putere cum mi-aș vrea. Rezultatul: urlu!!!
Să nu-mi spui acum știi tu ce...Voi învăța ce mi-se va arăta.

am remarcat:
să-ntrebi de vei mai fi redat
oceanului primordial

gândirea poetului Mihai Leoveanu aprofundează în toată opera sa omogenă (din ceea ce am văzut) tot ceea ce pare o cale spre altceva, spre depășirea propriilor limite, propriilor posibilități de direcționare în adâncul ideilor a stărilor sufletești.

Iubirea are și efecte negative : zbuciumul sufletesc, îndoiala, bănuieli, gelozii, care pot transforma un om puternic în unul slab, răvășit de suferință.

te contrazic Răzvane, îndoiala produce mutația spre suferințe, ea e ceva diferit de iubire, se atașează oriunde poate,există nu ai ce face. singura ce o spulberă e iubirea, cea care are legătură cu sursa creatoare, fiind izvorâtă de aici, ceea ce îți aduce soluții creatoare, vezi totul ca pe o luptă, vezi tot ce atacă alipirea a două jumătăți ca pe un rău căruia i-se opune ea ca bine suprem, din interiorul fiecărei părți din întreg.
tocmai versurile

Adevăr înalt descins din spirit pur,
Viitor alb ce spulberă prezent anost și dur,

i-se potrivesc cel mai bine. poate nu înțelegi diferența dintre îndrăgosteală și iubire care nu apare ci iese la iveală fiind pusă la naștere în compoziție atât cât e posibil. cea mai pură compoziție, cea în care părțile sunt extrem de echilibrate, egale, prin efortul și cunoașterea spiritului respectiv, primesc cel mai mult, maximul, deci nu rămâne loc pentru altceva.
că tu te-ai gândit la alt sens e altceva.
iubirea e:
Voință tenace ce distruge obsesiile și destramă himerele
cea care mișcă universul și celelalte stele, cea mai voință pură. ea nu lucrează cu falsuri, deci nu o poți face să apară prin autosugestie sau principii de tot felul. din ea decurge instinctul de supraviețuire și tot ea îl duce atât de departe că nu mai există moarte, întorcând spre sacru tot ce cuprinde în curgerea sa, de aceea a și fost coborâtă și introdusă în natura viețuitoarelor, la om având efecte mari:
Acțiune îndreptată către sacru, prăbușind în neant instincte primare,
te eliberează de prejudecăți, nimic nu e un obstacol, ea e forță creatoare deci e liberă de orice drum, construind continuu, neîntorcându-se pe același, mereu mai sus.
Reformă a libertății începută înlăuntru ca o sfântă chemare
Și terminată în ceilalți, mistuind imorală oprimare
se continuă în ceilalți în sensul de efect asupra celor aflați mai jos: cel urcând trage totul după sine, dărâmă și construiește noi spații, noi balanțe ce veghează echilibrul.
aparține numai celui puternic, adică celui capabil să se lase transformat în cel puternic...
etc.

mori tu!

ciudat acest poem construit prin trimiteri dinspre acvatic spre zbor, cu treceri prin schimbări, finalizat cu cererea imperativă a unei metamorfoze, prin durere, cea mai proastă metamorfoză posibilă în univers, deoarece împarte ce a fost în două extreme ca și consecință a suferinței, deoarece totul trece prin adaptare la trăirile reale pentru supraviețuirea ființei sau ideii respective.
cel mai pe înțelesul meu e:
doar umbra sepiei și penele crescute pe spate în craterul acvatic
mascând tentaculele lungi spre intersecții unde se-adapă în cinci
colțuri
stele cu nume exfoliat