ce alergare, ce patimă

Presupunând că există conștiința de sine a universului, și există, atunci putem vedea teoretic că totul s-a construit în jurul ei.
Acum, lucrare de control. În jurul propriei conștiințe de sine cum și cât individul a refăcut ceva din universul real.
Aceasta e albia sentimentelor. De unde pornește și unde se îndreaptă fiecare a ales după nivelul său de înțelegere.
Universul real ce funcționează dirijând puteri spre conștiința sa de sine și invers, automodelându-se, controlându-se și extinzându-și controlul, e universul de nota zece.
Tot ce posedă conștiință de sine, percepe modificările din el însuși mai mult sau mai puțin în funcție de capacități.
Eu îmi percep transformările sub formă de gânduri și sentimente conștiente și inconștiente. Dar eu sunt parte din întregul real, manifest și nemanifest și parte din întregul imaginar, manifest sau nemanifest...
O albie în albii, între albii, cum săracul Eminescu vedea peste tot cercuri și cercuri și apă vie, adică sentiment cu capacitate de manifest de la nivelul universului mare la om și invers, cu o condiție: suprapunerea perfectă a unui număr necesar de elemente.

În structura oricărei albii se află conștiința de sine care jonglează cu informațiile conștiente și conștiința de sine universală sau spirit sau alt termen fie și genetic care jonglează cu informații inconștiente, asta din perspectiva eu-lui. Sunt n unghiuri. Pe aici trec, se nasc, se amplifică, transformă, dispar, sentimentele. Cum și dacă trec în marea albie, sau o alta din marile rămâne de văzut necesitățile unor caracteristici.
Nu? Așa zic după ce mi-am pierdut primul comentariu și nu mai am chef de scris. Nu îmi place să tot construiesc albii, chiar de e o șansă să o iei de la zero și să o faci mai bună, decât să modifici.
Eminescu vorbea de apa vie, de sentimentul capabil să se manifeste din universul real în al omului și invers, doar cu condiția suprapunerii identice a unui număr necesar de elemente. Cel numit iisus corespundea mai mult decât necesar, și genetic și prin dezvoltarea personală a gândirii cu propriile ambiții și fel de a fi. Dar totul era logic și într-o altă eră demonstrabil. Așa era el.
De obicei albiile sunt defecte, necunoscute, necontrolabile, omul crește la nimereală, deocamdată.

Da, constiinta de sine a Universului exista, sintem chiar noi, specia umana. E, probabil, principalul motiv pentru care sintem datori sa ne perpetuam si sa luptam impotriva neantului pina in ultima clipa. Dar nu asta e important. Important e ca imi place poemul. E pentru prima data cind incerc sa depasesc eleganta formala a discursului lui Leoveanu si descopar ca, in spatele ei, se ascunde un monstru proteiform al sensurilor nici macar imblinzite. Deja seamana a \"perie\", asa ca ma opresc. :)