Poezie
Balans
1 min lectură·
Mediu
Prin ochii mei, pătrunde-o lume infinită
și-ajunge înăuntrul meu.
La început, nu făceam decât să simt.
Dar erau prea multe care nu se potriveau:
bicicleta mea cu cadru,
pe care nu puteam încăleca;
patinele cu rotile,
care-mi făceau picioarele să fugă
nițel cam ciudat;
podul pe cabluri de peste Jiu,
care se balansa magnific.
Asta, până era să cad de la 5 metri altitudine
fără echipament de zbor:
picaj / vrie.
După care, urma lecția de pedagogie:
centura de polițai,
cu cataramă de alamă
și ținte fest.
Lecția se asimila în circa 48 de ore.
Confuzie.
Playback.
Pedagogie.
Rewind.
Apoi, unii mi-au spus: cap ai, minte ce-ți mai trebuie?
Și-atunci, am început să gândesc.
Aha! Asta era!
Gândesc.
Adică exist.
Și-n clipa asta
mi-a scăpat momentul de balans.
Am căzut de pe pod.
Nu în Jiu. Era prea simplu; aș fi putut înota.
Pe pietre.
Atunci secvența s-a rupt: am rămas la Confuzie.
No playback.
Cineva s-a aplecat într-un târziu
și mi-a șoptit la ureche:
Nu mai gândi, simți!
Abia atunci
am simțit
că pot să mă ridic și să văd exact ce vreau.
Să gândesc ce vreau. Când vreau. Cum vreau.
Cum simt.
034368
0
Căderea din acest echlibru precar, suferința, ne face să vedem exact ce vrem, adică clar.
Din clipa asta devenim cu adevărat liberi.
Te voi citi, cu atenție.
Nicolae