Zâmbește luna când lasă-ncet să cadă
Înspre pământ, lumini, prin nori de catifea,
Zvâcnește-n floare caisul din livadă
Și în petală-i curge lacrimă de nea...
Frustrate timpuri venite de
Copil firav, tu plângi
Cerșind un ban de pâine,
Nu ai pe cine să mai strigi
Căci ești pierdut în lume.
Culcuș găsești în amăgiri
Nedumerit, tăcut pribeag,
Și te cuprind mereu dureri
Că
Când dimineața-n trupul nopții trece
Și-n geamuri bate galeș primăvara,
Lumini pătrund prin sticla rece
Și flori de umbre garnisesc cămara.
Chiar dacă prind pereții iar culoare,
Gânduri reci, apăsătoare,
Prin mansarda învechită;
Geamuri mate, fără soare,
Ușa tace, neclintită.
Nasc dureri în trupul tânăr
Și sub pleoapa mătăsoasă,
Când privește peste
Cernea lumina dimineții
Diamantină floare de lămâi,
Mă așezam pe treapta vieții
Și mă rugam, o zi, să mai rămâi.
Priveam spre ziua în hlamidă,
Pe umăr îi râdea un
Gânduri suave-ascund
Suflet de mamă
Lacrimi și zâmbet
Minune divină,
Pruncul...
Cu zilele-ncercate
În păreri de rău,
Sub candelabre de platan
Pe banca din parc
Amintiri la
Îmbracă timpul haina uitării
Așterne speranța pe val,
Voi încerca la ceasu-nserării
S-aduc corabia la mal.
Am să mă pierd în portul vechi
Cu miros marin de crustacee,
Cu deocheate glume
Cu rochie albă, dantelată,
A-nzestrat-o-n mai natura
Dar tu, un rău, o vrei socată
Ca să-ți parfumeze gura.
Copilăria vrei s-o frîngi
Smulgînd-o de pe creanga mamă,
Într-un butoi să o
A fost o perioadă în care mă zbăteam în ape adînci, cu simțurile amorțite, dădeam în neștire din mîini dar nu întrezăream limanul.
Uitasem să mai privesc natura: să mai urmăresc jocul fulgilor de
Într-un parfum divin
Pe strada mea în zori
Au înflorit salcîmii!
Gem crengile-ncărcate
Cu lacrimi grele de cleștar
Ce strălucesc în candelabre
Sub soarele de mai.
Și parcă
Din cauza căldurii toride și acele ceasornicului se mișcau parcă mai încet, arătînd leneș orele după-amiezei. Canicula pusese stăpînire pe orașul ce părea adormit la malul Dunării, din asfaltul
Pe trupul zilei obosite,
Cu umbre grele
Biciuie-nserarea;
Cad inimi in noapte
Și hoții le fură,
Flori de iubire
Presară cărarea,
In templul liniștii
Ne duce Morfeu
Și-n foi de
Aleargă ziua ce mă doare
Si noaptea care plînge
M-agăț tăcut de timpul
Ce varsă lacrimi în dilema:
A fi sau a nu fi...
A fi e doar o clipă
Iar a nu fi e-o veșnicie.
E iarnă iarăși, e Crăciunul
Dar de un an tu nu mai ești.
O, Doamne, cum mai trece timpul
Și cît de mult îmi mai lipsești.
Erai fratele meu cel mai drag
Și am rămas așa săracă,
Pe cine-o să
Sînt singur
așa cum am fost mereu,
mă chinuie gîndul
că am pierdut ceva drag
și-aud un glas șoptindu-mi:
- Te-am căutat mereu,
mereu tu ai rămas departe
și de-ți băteam în poartă
tu mă
Cît farmec mai avea ziua de Paști
Acasă, cînd copii eram cu toții,
Cu dragoste părinții ne luau
Sandale, șosete noi sau rochii.
Și-n noaptea Sfintei Învieri, mergeam
La slujbă întreg satul
Am fost parte
din copacul ce a luptat
pentru a supraviețui
în frigul iernii.
Am fost
un mugure firav
ce am tremurat
pe o creangă de măr.
Am devenit apoi
un boboc roziu
ce m-am
Sfîrșit de zi în parcul Cișmigiu
cu freamăt de materie în transformare,
cu bucurie și durere în culori
și-n mugurii ce au pocnit în floare.
Pe vechile alei înmiresmate
zîmbesc în alb narcise
Peste grădină s-a prelins
Lumina blând-a dimineții,
Când zorii umezi au închis
Cu gingășie, ochii nopții.
În prima rază străluceau
Cercei de rouă în magnolii,
Florile toate moțăiau,
În
