Poezii

Feliind liniștea, singurătatea porumbelului cuprinde nemărginirea...

Zâmbește luna când lasă-ncet să cadă Înspre pământ, lumini, prin nori de catifea, Zvâcnește-n floare caisul din livadă Și în petală-i curge lacrimă de nea... Frustrate timpuri venite de

Copil firav, tu plângi Cerșind un ban de pâine, Nu ai pe cine să mai strigi Căci ești pierdut în lume. Culcuș găsești în amăgiri Nedumerit, tăcut pribeag, Și te cuprind mereu dureri Că

Când dimineața-n trupul nopții trece Și-n geamuri bate galeș primăvara, Lumini pătrund prin sticla rece Și flori de umbre garnisesc cămara. Chiar dacă prind pereții iar culoare,

Gânduri reci, apăsătoare, Prin mansarda învechită; Geamuri mate, fără soare, Ușa tace, neclintită. Nasc dureri în trupul tânăr Și sub pleoapa mătăsoasă, Când privește peste

Cernea lumina dimineții Diamantină floare de lămâi, Mă așezam pe treapta vieții Și mă rugam, o zi, să mai rămâi. Priveam spre ziua în hlamidă, Pe umăr îi râdea un

Gânduri suave-ascund Suflet de mamă Lacrimi și zâmbet Minune divină, Pruncul... Cu zilele-ncercate În păreri de rău, Sub candelabre de platan Pe banca din parc Amintiri la

Îmbracă timpul haina uitării Așterne speranța pe val, Voi încerca la ceasu-nserării S-aduc corabia la mal. Am să mă pierd în portul vechi Cu miros marin de crustacee, Cu deocheate glume

Acum se zbate-n efemer Acum se scurge-n veșnicie, Nu e nimic și este totul: E clipa!

Cu rochie albă, dantelată, A-nzestrat-o-n mai natura Dar tu, un rău, o vrei socată Ca să-ți parfumeze gura. Copilăria vrei s-o frîngi Smulgînd-o de pe creanga mamă, Într-un butoi să o

Într-un parfum divin Pe strada mea în zori Au înflorit salcîmii! Gem crengile-ncărcate Cu lacrimi grele de cleștar Ce strălucesc în candelabre Sub soarele de mai. Și parcă

Pe trupul zilei obosite, Cu umbre grele Biciuie-nserarea; Cad inimi in noapte Și hoții le fură, Flori de iubire Presară cărarea, In templul liniștii Ne duce Morfeu Și-n foi de

Aleargă ziua ce mă doare Si noaptea care plînge M-agăț tăcut de timpul Ce varsă lacrimi în dilema: A fi sau a nu fi... A fi e doar o clipă Iar a nu fi e-o veșnicie.

E iarnă iarăși, e Crăciunul Dar de un an tu nu mai ești. O, Doamne, cum mai trece timpul Și cît de mult îmi mai lipsești. Erai fratele meu cel mai drag Și am rămas așa săracă, Pe cine-o să

Sînt singur așa cum am fost mereu, mă chinuie gîndul că am pierdut ceva drag și-aud un glas șoptindu-mi: - Te-am căutat mereu, mereu tu ai rămas departe și de-ți băteam în poartă tu mă

Cît farmec mai avea ziua de Paști Acasă, cînd copii eram cu toții, Cu dragoste părinții ne luau Sandale, șosete noi sau rochii. Și-n noaptea Sfintei Învieri, mergeam La slujbă întreg satul

Am fost parte din copacul ce a luptat pentru a supraviețui în frigul iernii. Am fost un mugure firav ce am tremurat pe o creangă de măr. Am devenit apoi un boboc roziu ce m-am

Sfîrșit de zi în parcul Cișmigiu cu freamăt de materie în transformare, cu bucurie și durere în culori și-n mugurii ce au pocnit în floare. Pe vechile alei înmiresmate zîmbesc în alb narcise

Peste grădină s-a prelins Lumina blând-a dimineții, Când zorii umezi au închis Cu gingășie, ochii nopții. În prima rază străluceau Cercei de rouă în magnolii, Florile toate moțăiau, În