Cum timpul și-a înfipt în ea securea
În mine plânge înfundat pădurea.
Mă strânge neputința ca un clește
Când simt cum dinții coaja-i scrijelește.
Râu de sudori mi se
Licurici să cadă
peste trupul meu,
noaptea când se-aprind
stelele, noian,
Eu să sap fântâni
dincolo de ele
și privind prin lună
ca printr-un ochean,
Să mă-nalț o clipă
până-n poarta
Gândind că Universul
e tot ce ne desparte,
Mi-adun toată visarea
pe-o margine de carte.
Mă-aplec peste cuvinte
aproape, mai aproape
Și mă-mpreun ca luna
cu luciul unei ape.
Ca un ecou
Un lut străin mă ține prizonieră
și mă zidește-ntr-un castel de oase.
Cu gust de cloroform și de migdale
mă adâncește-n somnuri mincinoase.
Pe umerii albiți de vechi orgolii
stau lire
Deși nu sunt ce-aș fi dorit să fiu,
În matca mea, cu sârg am adunat
Salcâm în floare sub un cer curat.
Prin trupul meu, brăzdând ca o cărare,
Port un izvor cu unde demiurge
Ce mă
De-această noapte rece
nu-s eu cea vinovată.
Nici pe obrazul lunii
n-am desenat vreun rid,
Ci doar îmi sprijin capul
de soartă ca de-un zid
Să las durerea frunzei
prin trup să mă
O tufă cu iluzii, în gesturi trecătoare,
Se scutură de vreme în trupu-mi obosit.
La margine de noapte simt teamă și răcoare
Și-mi pare că și cerul de ieri a-ncărunțit.
Ascult încremenită a
Cocori în noi, plecați în stoluri albe,
pe corzile de timp se pierd în zare
Și din coloane cu vertebre slabe
ne îndoim ca semnul de-ntrebare.
Pe bolta frunții cutele
Mă tem de-a norilor îmbrățișare
De soare doar mă vreau înlănțuit
Și amețit de-albastrul infinit
Să mă împrăștii printre scoici, în mare.
Să mă-mpreun cu valul pentr-o clipă
Chemarea din
Il caut în sâmburi de noapte
cu rana în suflet deschisă
Și strâng în pumni o monedă
să-mi cumpăr ursita promisă.
M-ascund în propria-mi umbră
și-i număr cadența în gând,
Când el, înaintea mea
Cu sufletul pierdut în depărtarea
frumosului din clipele ce trec,
O flacără mă fumegă în zarea
privirilor cu care te petrec.
E ceasul în neliniște pierdut
când pe
Doar amintirea poate să-ți măsoare
Prin viscolul plecării fără sens,
Clipa în care-ai inventat ninsoare
Peste destinul ce ți l-ai ales.
Doar amintirea te mai ține minte,
Și-ți caută în
Mi-ai zis să ne ningem
unul pe altul cu petale de crin,
să ascultăm cum îngerii ne cântă
și să albim iubito împreună.
Cerșind o disperată-mpreunare,
călcând pe trup de crini
În ruginii veșminte, zâmbind autumnal
Trecutul mă privește cu simțiri confuze
Mirat că-mi risipesc carmin înscris pe buze
Să te respir cu sete ca într-un trist final
În care putrezește frumosul
Poetul poartă pe umeri cerul curat al poeziei
și-n ochii lui cerbi se adapă din izvoare virgine.
Cu suflet trecut prin cercuri de foc, colindă de unul
singur prin vis purtându-și tolba înțesată cu
GE