George Pașa

Am uitat de gluma aceea. Cum ar fi să vezi și profii la corigență?! Vei fi fiind tu domnul doctor în filologie, dar nici eu, umilul profesor, nu sunt de lepădat. Și eu glumesc. Onorat de lectură și semn!

Emiliane, ești printre comentatorii ăia șugubeți care, cum dau de un text în prozodie clasică, imediat uită ce-au vrut să spună. Glumesc, desigur. Parafrazându-l pe nenea Iancu, aș zice: „Și ce comentariu frumos frumos aș fi scris, domnule!” N-a fost să fie!
Domnule Caragea, e mai mult o joacă textul acesta. Excelent nu are cum să fie fiindcă are o rimă forțată de împrejurări („incognito”/ „iubito”; la primul cuvânt trebuie mutat accentul pe ultimul „i” ca să rimeze) și o alta asonantă („stâlp”/ „tălâmb”, fiindcă primul cuvânt nu avea nicio rimă perfectă). Nu mă hrănesc din stări conflictuale, rar scriu astfel (nici nu am o natură conflictuală).
Dragoș, am fost puțin laș deoarece am lăsat tot greul în seama fetei (vezi discursul dintre ghilimele). Totul este ipotetic, moderatorul nu e cineva anume, poate fi și unul dintre „polițiștii vocabularului” despre care vorbeam în prima secvență din poemul „Albăstruiu”. Am plecat de la modul de logare pe site-ul nou și am construit o situație ipotetică. Sigur, comentatorii ăia simpatici sunt de aici. (Cine nu e simpatic? Mai ales când se ceartă ca niște copii cărora li s-au luat jucăriile).
Vă mulțumesc tuturor pentru impresiile de lectură!

Maria, mă bucur că ți-a plăcut textul. Îți mulțumesc pentru evidențiere. Totuși, m-ar bucura mai mult dacă ai și spune ceva despre text. Da, e o state diferită față de ceea ce am scris în ultimul timp, dar nu ceva singular în creația mea, dimpotrivă.
Dragoș, mă bucură atunci când cineva înțelege atât de bine ceea ce scriu. Sigur, nu trebuie să coincidă ceea ce am vizat eu cu opiniile comentatorului, dimpotrivă, farmecul unui text stă și în faptul că poate naște alte și alte sugestii. Într-adevăr, se poate să fi fost influențat de oniriști în ceea ce am scris, fiindcă recitesc acum poezia lui Leonid Dimov, un adevărat maestru al versului în prozodie clasică. Viziunea lui Noica din „Devenirea întru ființă” îmi este, de mult timp, un prilej de meditație asupra sensurilor acestei lumi. Înrâurirea sa e mai puternică decât aceea a lui Heidegger din „Ființă și timp”. Îți mulțumesc!
Ottilia, mă bucură lectura ta și faptul că ai găsit „ceva poetic” în acest discurs. Îți mulțumesc!
Vreau să spun că eu văd textul ca pe unul mediu raportat la ceea ce am mai scris și la exigențele mele creatoare. Însă, cititorul are propriile sale criterii de apreciere, așa că dreptatea e și de partea lui.

Îți mulțumesc pentru părere. Este opinia ta și o respect.
Precizare! Textul e scris în 2020, așa că nu are legătură cu „evenimentele” de pe Agonia. Îi rog pe cititori să mă scuze pentru absența paragrafelor de pe varianta veche a site-ului. Am postat textul direct pe romana.agonia.eu, unde paragrafele sunt lăsate, chiar e spațiu prea mult, încât să includă și pauzele pentru țigară despre care vorbesc în text. (!)

Se păstra sensul, chiar dacă dispărea pronumele, fiindcă substantivul e articulat, „casa”, trimite și la „acasa noastră”.
Atunci, dacă ții neapărat, folosim verbul al infinitiv, nu la supin: „avea o poftă nebună/ de-a ne zugrăvi casa”.

Cred că e mai bine cum am zis eu („de zugrăvit casa”), fiindcă nu se pierde ideea.

Dragoș, mă refer la grandomani, în general, nu neapărat la cineva ne/re/cunoscut. Da, e una dintre interpretările sintagmei „născuți din glume”. Nu prea mi-a reușit paralela aceea din strofa a doua fiindcă versul 4 n-am reușit să-l leg în aceeași frază cu precedentele trei. Oricum, chiar dacă reflecțiile îmi aparțin, atmosfera se aseamănă prea mult cu aceea a „sonetelor închipuite” voiculesciene. Da, cumva și cu „Glossa” lui Eminescu. Îți mulțumesc pentru lectură și semn.
Anna, la „Epigonii” nu m-am gândit. Probabil te-ai referit la versul 3 din strofa a doua, unde sunt niște imagini asemănătoare cu versurile: „Iară noi, noi, epigonii, simțiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”. Îți mulțumesc pentru semnul de lectură.
Nu înțeleg ce-ai vrut să spui, Ilie. Probabil că referirea la „Operațiunea Monstrul” o avea legătură cu aceea că nu e chiar monstruos grandomanul. Onorat de slalomul printre rânduri.
Domnule Dume, poate că literatura (în mod implicit, fiindcă are scop estetic) are și menirea de a ne elibera de răul din noi și din societate. Vă mulțumesc pentru semnul de înțelegere.

Dar tot costreiul și mohorul cresc frecvent prin porumb.

Ar mai fi ovăsciorul tot din familia graminee, asemenea grâului.

Costreiul

Când n-am chef de scris, mai compun și astfel de „trăsnăi”. Gărgăuni în cap are, oho, și poetul! Textul se bazează pe două locuțiuni arhicunoscute.
Nu trebuia să dai cu steaua, aici e doar o joacă.
Îți mulțumesc pentru opinie!

E o vorbă: „La MUNCĂ, nu la-ntins mâna!”

De regulă, sunt politicos, așa că te rog să mă scuzi. Într-adevăr, observațiile tale m-au ajutat să mai modifica textul. L-am postat așa, în stare brută, și, chiar dacă am vrut să spun ceva, multe idei s-au pierdut în stufărișul de imagini nu tocmai închegate. Știu că scriu mai bine și chiar n-am spus că e un text bun. Oricare autor mai are și nerealizări. Poate că ușoara nuanță de ironie din comentariul tău n-ar fi trebuit să mă deranjeze, întrucât și eu sunt (auto)ironic.
Asta e, dacă mai umblu la el se pierde urma de emoție pe care o avea inițial. Știu că acum 10-12 ani mi-ai apreciat un text, chiar vreo câteva înainte.
Mă bucur că mai citești ceea ce scriu. Îți mulțumesc! Mai citim, mai scriem, când avem inspirație.

Mă rog, se poate și așa, să nu se creeze confuzie. În cazul perfectului compus nu se folosește altfel. Problema este la acel „m-instigă”, e prea forțat.
În plus, dislocările sintactice sunt și ele forțate, se pierde sensul.
Vezi, de-aceea ziceam eu că sunt unele probleme în sonetele tale. Dar știu că nu vei fi de acord, așa că mai bine tac.

Scuze pentru reluarea verbului „arată”, dar se înțelege.

Tu scrie cum vrei, dar Liviu are dreptate. Fără cratimă ar fi: Vina îi (e) a copilului”. Cum zice Liviu, adică „vina-i”, arată că acea cratimă arată elidarea vocalei „î” și pronunțarea legată a două cuvinte diferite, din necesități prozodice. „Vina-i” (adică „vina lui„”) e altceva (spre exemplu, „Vina-i era nemăsurată”).

Spun doar atât: îmi place textul, în special prin conținutul mesajului, mai puțin prin formă, fapt care ține mai mult de gustul meu estetic, mai puțin de textul în sine. De ce îmi place rămâne secretul meu.

E, aș zice, o replică la „Prost să fii, noroc să ai.” Glumesc, desigur.

Uite o sugestie și mai bună: „de zugrăvit casa (noastră)”. Am pus paranteză acolo, dar tu poți să o deschizi sau să elimini adjectivul posesiv.

Știu, că doar am dat cu gălbioara de la Moara după textul acela. (!)