George Pașa

Este un text repostat? Altminteri nu îmi explic de ce a fost trimis, după atâta vreme, în pagina de autor.

Versul acesta: „Pe pulpa unui vis Iar oamenii de mii și mii de ani dau foc pădurii.” include, de fapt, două versuri. Dacă ai vrut alăturarea lro, cred că ar trebui să renunți la inițiala majusculă din „iar” și să adaugi virgula înaintea conjuncției respective.

Oricum, în opinia mea, este printre cele mai reușite texte din ultimele zile, de aceea, adaug și semnul de apreciere.

Textul are credibilitate, exprimă adevăruri ale ființei, dar răbufnirea aceea de la începutul strofei a doua, deși bine continuată în cele două versuri ulterioare, parcă nu se încadrează bine în contextul poetic. Sau poate că văd altfel eu calea de exorcizare a demonismului interior, deși este greu să accepți lumea așa cum este.

Da, este ingenioasă metafora „sticla de beznă”, iar finalul ajută cumva la deslușirea sensurilor.

Este bine construită această amplă comparație, are credibilitate, însă, penultimele două versuri trec în planul etic / ies din spațiul estetic.

Îți mulțumesc pentru corectură și pentru opinie. Nu văzusem litera lipsă, deși aveam ochelarii pe nas. (!)

doamnă Petrov, aveți dreptate. Da, scrisul meu este și cerebral. V-ați referit, probabil, la teoretizăile lui Ion Barbu, care vorbea de poezia ca „joc al minții”. Însă, creația sa îl contrazice. În plus, nu există autor, indiferent de valoarea scrierilor sale, care să nu pună și inimă (a se citi trăire) în produsul creație sale. Sigur nu excludea sentimentul, polemica sa îndreptându-se împotriva „muritoarelor melodii moderniste sau tradiționaliste”. La acest din urmă aspect ar fi bine să avem grijă, fiindcă ușor se poate cădea în acest păcat.

Vă mulțumesc pentru impresie! Totuși, cred că nu este aici doar un joc al minții, că doar nu este șah. (!)

Mulțumesc, Ottilia! Corectasem deja până să citesc comentariul tău.
Păi, ce ne facem?! Înseamnă că n-am ieșit din bulă dacă tot tu apreciezi ceea ce scriu! Glumesc, desigur.

Am citit încă de ieri, spre miezul nopții textul acesta, simțeam că merită să spun ceva aici, fiindcă mi se pare unul dintre cele mai bune scrise de tine în ultimul an, însă, fiind prea obosit, am lăsat pe astăzi să scriu ceva. Mă bucur că a fsot apreciat și de alții.
Este o temă dragă mie, pe care am abordat-o și eu, dar nu cred că mi-a reușit așa de bine cum se întâmplă aici, în sensul că fie am scris prea ermetic, fie am căzut în epatere pretins neoavangardistă. Tu ai scris aici simplu, mă refer la acea simplitate care, cum s-a zis, este complexitatea rezolvată. Deși este un text cerebral, are capacitatea de a transmite emoție estetică, în sens general, fiecare putându-se recunoaște în această echilibristică a vieții, în care este bine realizată paralela dintre manifestările mundane și cele ale interiorității / psihicului. Dintr-o altă perspectivă, textul pare și o alegorie a ființării artistului, mai precis, a raportării acestuia la lume.
Sunt și unele formulări care nu m-au convins: „interjecțiile te susțin” (cred că ai fi putut formula mai fericit această idee, pe care am înțeles-o), „leșină unele speranțe de viață” (pe care aș accepta-o așa cum este, gândindu-mă că se face brusc trecerea de al un registru grav la altul marcat de ironie și sarcasm).

Mult succes în continuare!  

Nu prea am înțeles titlul. Cumva ai vrut să scrii „Misterele lumii - pe scurt” sau e bine așa, nearticulat, deși sensul se schimbă? M-am gândit și la aceea că, fiind „pe scurt”, nu mai trebuie articulat primul substantiv, că i-ai dat o scurtă și a căzut articolul. :) (!)

Mi-a plăcut în special finalul (mai precis, ultimele trei versuri), cu autoironia sa, mai puțin prezentă în ceea ce scrii. În celelalte versuri pare a fi mai mult reproș către cineva (unul cu „sfinți ochi”), o amărăciune a eului poetic neînțeles. Dar, jucându-ne puțin intertextual cu titlul unui cunoscut poem de Simona Popescu, aș zice: despre tine aș fi vrut să scriu despre mine. (!)

Mi-a plăcut, în special, ironia implicită, nu explicită, din strofa a treia. Dacă ai fi adăugat și „floricele pe câmpii”, ar fi fost prea clară ironia, însă, oricum, ai reușit în următoarea strofă acele melanj intertextual între „doine și lăcrămioare” și „tranzacții carnale și baliverne”. (!) Iar finalul conține un echivoc pe placul meu: admirație, dar și ironie la adresa lui Bukowski. Dacă m-am înșelat, îmi prezint anticipat scuzele!

Inițial, am vrut să spun că versul eseninian este doar un pretext. Apoi, am adăugat și substantivul propriu, dar am uitat să corectez forma verbală. Corectez acel dezacord între predicat și subiectul multiplu: "Esenin și versul eseninian sunt doar pretexte."

„tractatus...”, dar, mă rog, era doar o glumă acolo. (!)

Aici este bine acentuată vocea mucalitului. Nostalgia devine pretext pentru un adevărat „tratat logico-philosophicus”. Glumesc, desigur.
Parcă „faza cu chiloții” impietează cumva asupra ironiei fine predominante în text, căzând în ridicol, dar, mă rog, trebuiau să fie și ceva „frânturi de beteagă adolescență”.

Până la urmă, cum poezia a căpătat în zilele noastre nenumărate măști, nemaifiind doar muzică și idee, nu mă dezic de apetența mea pentru lirism în poezie, chiar dacă îmi place, desigur, și poezia epică. Aici, avem un text la limita dintre liric și epic. Este o poveste, chiar scurtă, dar nu ea contează, ci stările celui care vorbește în text și, în primul rând, „cum se spune”. Iar stilul tău predominant ne aduce o voce sensibilă, care se ascunde sub masca unui mucalit. Mi-am amintit de stilul lui Antunes, unde nu direcția narațiunii contează, nu intriga, ci ajungerea la emoția textului. Așa este și aici. Esenin și versul eseninian este doar un pretext.
Prin urmare, am receptat altfel textul la această nouă lectură și îl apreciez.

La început, m-am întrebat ce legătură are titlul ăsta modern cu textul propriu-zis, dar mi-am dat seama că turnesolul acționează ca un fel de filtru prin care Esenin rămâne Esenin, iar cei doi îndrăgostiți, îndrăgostiți (de cine? de ce? aflăm din text, unde ambiguitatea voită este prilej de zâmbet).
E un text în maniera ta; într-o anumită măsură, mi-a plăcut.

Brumaru, desigur, nu Berumaru;
„cu sosiri” (nu „cu o sosiri”)

Îmi place textul, nu neapărat că este în prozodie clasică, ci fiindcă, pe lângă muzicalitate și precizie a versificației, transmite o melancolie suavă, fără lamentație, chiar dacă este întrucâtva un poem despre trecere, într-un decor clasic, cu o „sosiri” doar consemnate scriptic, plecările și separările fiind cele care domină „scena”. Deși se scrie despre înstrăinare, cum am zis, textul nu devine apăsător.
Remarc textul pentru reușitele sale, fie că rețeaua de motive literare este una deja clasicizată, în speranța că vei reuși să ajungi prin versificația clasică la un imaginar mai modern, dincolo de orice influențe. Bine, nu îți cer să scrii ca Berumaru, ca Foarță sau ca Pașa (!), dimpotrivă, să rămâi tu însăți.