George Pașa

Ilie, nu, e un text scris chiar ieri, înainte de a fi postat. Sigur. a fot gândit timp de mai bine de o săptămână, având mai întâi o strofă de 10 versuri, din care au mai rămas - pe ici, pe colo - imagini disparate. Nu am purtat plete (cele de care vorbesc în text nu-s ale mele!). Fără îndoială, este o pendulare între timpuri. Zici de „relaxare tinerească”. Păi, spiritul (în special, cel poetic) nu are vârstă, doar știi.

Claudiule, înclin să-ți dau dreptate. Pe la începuturile creației mele, blagianizam, eminescianizam, chiar scriam, uneori, ca M. Sorescu. Aici, zic eu, mai degrabă e o asemănare de spirit creator, mai puțin de mijloace artistice.

Ștefane, așa este, uneori, mai am idei polemice cu alte tipuri de scriituri, dar e ceva, mai curând, cordial, nu incisiv, astfel încât să devină un „pericol”. Aș zice joc, nu joacă. Oricum, impresia ta îmi dă de gândit: să nu mai abuzez de prea mult ludic, astfel încât acesta să nu cadă într-o simplă joacă de-a poezia.

Vă mulțumesc tuturor pentru însemnele voastre de lectură!

Triolet

Sau terțină

Mi-a plăcut mult textul acesta, chiar dacă nu spuneți multe lucruri noi pentru mine, unele știute din ceea ce ați mai scris, într-o altă formă; altele, din puținele dialoguri pe viu pe care le-am avut cu dumneavoastră; însă, nu în ultimul rând, din tăceri. Sunteți unul dintre oamenii ale cărui tăceri au o rezonanță deosebită.
Cuvintele de început ar putea fi considerate un fel de motto al înțelepciunii în viață.
Una dintre interpretările pe care le-aș da lui „ca și cum” este aceea a depășirii iluzoriului prin artă. Chiar dacă se spune că arta, ca și viața, ar putea părea iluzie, totuși, credința în acestea depășesc stadiul iluzoriu, apropiindu-ne de miezul cunoașterii, de miezul tainei pe care existența ne-o revelează.
Trimiterea la Platon și la îndemnul acestuia ca poeții să fie alungați din cetate, completată de o explicație, într-un citat, a ideii platoniciene, mi se pare potrivită. Aș fi vrut acolo și o interpretare proprie a dumneavoastră sau chiar o apărare a poeților (știu că sunteți capabil de aceasta). Sau v-ați gândit, probabil, că poeții oricum se apără prin ceea ce scriu. Eu, personal, dacă mă gândesc la marile spirite poetice ale lumii, văd în poet un vizionar.

Tot ce zice Ilie se potrivește indiciilor. Ca răspuns de rezervă, eu spun anacruza.

Vă mulțumesc pentru selectarea celor două versuri!

Text care deschide volumul "69 de poeme de dragoste". A mai fost postat pe aici. Nu mai știu dacă l-am comentat. E un text bun,

E o virgulă aiurea în construcția „Cine a inventat sentimentele, a săvârșit un păcat de moarte”.

E un text simplu, în sensul bun al cuvântului. Limbajul poetic este la fel, doar un cuvânt mai nou inserat în paranteza din final. Însă, ceea ce atrage în majoritatea textelor tale este acea emoție pe care o transmite, omenește, dar parcă de dincolo de lume.

Și totuși, Ottilia, chiar dacă am remarcat poemul, am făcut-o mai mult pentru sclipitoarele sugestii și idei ale textului. Dar, la nivel de emoție poetică, mi se transmite prea puțin. Poate că doar în lectura mea pare așa, nu și a ta. Mi se întâmplă și mie. De fapt, de aceea am încadrat cel mai recent text al meu la „gânduri”, fiindcă mie, autorului, mi s-a părut dacă nu golit total de emoție, cel puțin cam sărac.
Scuză-mi sinceritatea!

De fapt, nu glumeam când vorbeam de vin poetic. Fiindcă textul (nu mai dau citate, că sunt vizibile) spune și despre evoluția gustului pentru vin și pentru poezie. Ludicul e serios, fiindcă nu „beția de cuvinte este scoasă, în primul rând, în evidență, ci „beția de cuvânt”, ceea ce e cu totul altceva.
Sunt câteva cuvinte-cheie în text, care ne ajută să ajungem la sensurile acestuia: „vinul” (cu unele soiuri ale sale), „mucegaiul”.
Desigur, tema este dependența de poezie, văzută printr-un paralelism foarte bine ales cu poezia vinului. S-ar putea zice, sintetizând întregul conținut, că poetul autentic este un somelier rafinat al poeziei (mă rog, și criticul literar ar trebui să fie așa, dacă a degustat mai multe mărci de vin poetic, nu doar pe acelea lăudate deja, ci chiar și un vin poetic de buturugă, rămas necunoscut pentru acești specialiști în vinificație poetică). Nu prea mă pricep îndeajuns la vinuri, însă, „mucegaiul”, în contextele date, ar putea fi și un însemn al nobleței vinului (fie și poetic). Sigur, în subtext, sunt două căi de înțelegere: una, referitoare al ceea ce am spus, la noblețe; alta, la perimarea valorilor. Ceea ce îmi mai place că, tot subtextual, se încearcă aici, prin imagini poetice subtile, evidențierea diferenței între grafomanie (dependența rea de scris) și tumultul creator al celui veșnic îmbătat de poezie.
Dincolo de toate acestea, este evidentă în text problematica receptării poeziei.

Am vorbit prea mult despre nivelul semantic, eludând pe cel stilistic. Nu voi enumera figurile de stil (oricum, nu prea multe), voi spune doar că alternanța dintre gravitate și ironie fină dau o savoare bună vinului poetic de aici, pe care, după ce l-am consumat pe îndelete, mai că l-aș premia. Dar n-am la mine niciun premiu, doar o stea.

Vă mulțumesc tuturor, Leonard, Ilie, Bogdan, Claudiu, pentru comentariile voastre și pentru însemnele luminoase! Bineînțeles, îmi păstrez luciditatea și nu mă îmbăt cu ideea că aici ar fi un poem nemaipomenit, dar, lăsând modestia deoparte, sunt de acord cu voi că e demn de luat în seamă.

Ilie,Ilie, nu te supăra deloc, fiindcă toți mai batem câmpii. Până la urmă, e câmpul nostru, facem ce vrem cu el. Te cred că ai vrut să te referi la text. Uneori, și în comentarii, și în textele personale sunt ghicitorile pe care nu le-ai scris, încât îmi tot frământ uneori mintea să dau de vreun capăt, fără să observ că sunt mai multe drumuri spiralate.

Bogdane, interpretarea ta m-a surprins, însă, chiar dacă atunci când am scris nu m-am gândit la asta, privind cu atenție finalul, înclin să-ți dau dreptate. Cât privește limbajul poetic, așa este cum spui. În legătură cu asta, spun așa, răspunzându-i ,implicit și lui Leo: înainte de „a plonja în abis” (fie și un abis al cuvintelor), îl sondez mai întâi, să văd dacă nu dau de apă (de viață). Fără viață, se știe, și cuvintele mor.

Claudiule, mă bucură faptul că te-a atras textul. În ceea ce privește stilul, sunt tot eu, ca spirit. Contează când scriem pe ce căi ne duce inspirația.

Leo, chiar dacă am așezat sub forma versurilor, aici, cum se vede din încadrare, sunt gânduri personale. E legătură cu titlul, dar poate n-am reușit să mă fac înțeles. Nu s-a dorit un poem ultramodern, după cum se poate vedea din versurile cu „șandramaua” și „scheletul”.

Ilie, bine, scrie ce vrei, dacă ni se permite să batem câmpii. (!)

Mi se pare că aici vorbești ca un degustător de vin poetic. Glumesc, desigur. Poate revin cu o părere mai dezvoltată.

Nu te supăra ,dar ce legătură are ceea ce spui cu textul acesta?

E foarte frumos finalul! Celelalte imagini nu sunt chiar inedite. Însă starea descrisă induce fiorul poetic.

Da, așa se zice: „Hai sus, copăcel!” Eu am auzit îndemnul acesta - în sens ironic, desigur - și pentru bețiv.

Mai precis, analogia este cu „s-a ridicat copăcel în picioare”, atunci se folosește îndemnul, atât pentru sugar, cât și pentru bețiv. Dar și ceea ce am spus mai înainte rămâne valabil, când pruncul își ia elan, la fel și bețivul, ca efect al încurajării. (!)

Nu are cum să nu fie îndemnul („vorba de încurajare”) „copăcel!”. Cu observația că indiciul oferit se potrivește parțial, adică un copăcel crește în pădure; în livadă, pomișorul. „'Tâta (atâta) mare!” e altceva, se folosește atunci când ridici un copil de subsuori, de regulă să depășească în aer înălțimea ta.
Chiar dacă soluția nu ar fi această „vorbă”, tot este o ghicitoare destul de reușită, prin analogia care se realizează între mersul nesigur atât al copilului, cât și al celui turmentat. Vizualizând cele două „imagini”, nu ai cum să nu ai o stare de voioșie.
Voios îți dăruiesc și eu „gălbioara” de la Moara.
P.s. Nu uita să corectezi „încurarjarea” aia, să fie „încurajare” pentru mersul drept, nu pe trei cărări.

La cuvântul "încurajare"