Clipa de iubire dintre o roză și albina din capul tău

Domnul scriitor Pasa,
Tot fără rima?
V-ați căsătorit?

Emiliane, vai, am ajuns să am și eu fani! Glumesc, desigur. Să înțeleg faptul că al tău comentariu e zumzăială din cap?! Iarăși glumesc. Eu sunt bine, zumzăială aia e mai mult așa, o chestie de „ambiț telectual”.

Katy, Eminescu avea o vorbă, dar nu cred că o știi: „Ce-ți pasă?”

scuze!

îmi place ideea de contaminare, îmi place această „slăbiciune de pământ” care merge până la obsesie, care ne urmărește și ne bântuie, fără putința de a ne-o scoate din cap. Ca mine când nu îmi mai iese din cap un cântec, ca zumzăialata, de regulă una foarte penibilă sau de prost gust. Obsesia este prin excelență maladivă, pentru că prin reclamarea nostalgiei te coboară până când, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte nu mai poți ieși, nu mai poți reveni. La tine obsesia asta vine cu un zâmbet. Este mult îmblânzită, până când te consumă și ne-o pasezi nouă, prin incantația de final. Poemul tău e o joacă extraordinar de bine controlată, cu reguli ontologice „pe înțelesul tuturor celor care acceptă inițierea”. E ceva șamanic în textele tale, iar poemul de față încântă.

Ottilia, chiar dacă n-am intenționat să fie „mult zgomot pentru nimic”, doar o suavă iubire dintre o roză și o albină (inițial îmi venise în minte trandafirul, dar era de genul masculin, așa că am ales termenul mai potrivit, amintind vag de rondelurile macedonskiene). Însă, cum zumzăiala asta intră oricui în cap, chiar că se poate interpreta și așa. În comentarii, uneori, ca să ies din situații stânjenitoare, ori tac, ori răspund așa, pe ton de glumă.

Bogdane, inițial începusem un text mai dadaist, dar m-am oprit, spunându-mi: Nu merge, sunt obosit! A venit apoi o zumzăială de gînduri cu albina și roza aia. Tot așa mi-am zis: Nu merge, sunt ostenit. Apoi mi-au venit în minte, nu chiar ca un zumzet, aceste două versuri ale lui Eminescu: „Slăbiciunea, oboseala, toate relele ce sunt?/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”. Incipitul textului, de fapt, îi e dator lui Eminescu, chiar dacă eu spun altceva. Apoi a urmat ce se vede. Cred că e prima dată când devoalez geneza unui text de-ale mele.
Îmi pare rău că v-am pasat vouă zumzăiala, dar, asta e! Sigur nu îmi veți lua în nume de rău, cel puțin o parte dintre voi. Cât despre unii sau alții, tot vorba lui Eminescu din aceeași „scrisoare”: „Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege”.

Vă mulțumesc tuturor pentru comentariile voastre! Să citim și să medităm!

„chiar n-am intenționat”, fără „dacă”

N-am cum să scot pasajul final, că aș strica totul. După atâta zumzăit, cum să elimin tocmai incantația aceea din final, pe care Bogdan a observat-o bine. Versul acela, da, încă de când l-am scris, am simțit că e în plus, dar las și ideea aceea controversată.
Mulțumesc pentru semnul de lectură!

Că o poezie mai mica desprinsă dintr-una mare, remarc

"roza își desfăcea petalele,

ca o rană în așteptarea leacului."

Frumos.
Seara buna!

Vă mulțumesc pentru selectarea celor două versuri!