George Pașa

Scuze, nu mi-am dat seama inițial că după cuvântul "evenimente" urmează o enumerație. Retrag ceea ce am spus. Scuzele mele pentru avalanșa de comentarii!

A răsărit!

Uitai gălbioara!

De asemenea, aș spune doar "evenimente", fiindcă toate celelalte sunt tot evenimente. Chestia cu "clitorisul care țipă" chiar e tare, de un umor negru. N-am rămas chiar țuț, dar finalul e bun.

Aș zice "văd chestii". "Văd lucruri" parcă e prea filosofic. La vreun meci de fotbal, vreo serată dansantă nu?!

„I”-ul ăla pare că devine după folclor, nu după facultăți, vorba lui Moromete. Ca-n formula aceea din cântec: „draga neichii”! Mă rog, cred că unii chiar așa scriu pe rețele, în loc de Nike. (!)

„citit”, „„experimentează”
Da, am bănuit, însă nu ram prea sigur, că parodiezi cumva discursurile motivaționale.

Și un semn de apreciere, fiindcă, deși nu-mi plac discursurile motivaționale, totuși, am rezonat cu ideile poetice transmise. Știu că ești printre autorii care experimentezi diverse tipuri discursive. Ți-am citi cu plăcere și cărțile pe care le-am găsit prin librării.

Parcă discursul e puțin cam motivațional. Poate așa l-ai vrut. Îmi place că adresarea ar fi concomitent și către sine, și către alții. Până la urmă, toți avem nevoie și de încurajări, după serii de nesiguranțe. Sigur de sine, se zice, e doar cel puțin competent sau chiar deloc.
În final, cred că ar trebui scris naichi”, fără doi de „i” (m-a distrat puțin adaptarea aceasta în limba română).

Iar femeia e ascunsă într- o cameră secretă a inimii, nu-i așa?!
Frumos micropoem!

Cred că ai fost inspirat că nu ai scris direct numele acelei flori (al cărei nume îl știu, dar_nu-l_spun_că_n-ai_pus_arătarea!) fiindcă ar fi fost mai banal. Poate m-aș fi așteptat la un final mai puternic, dar tu știi mai bine.

Eu sunt ales (ce pana mea?!),
Știu că nu prea îți intru-n grații;
Să mă aleagă cine-o vrea,
Că nu m-aștept s-aud... ovații.

Dacă nu pui cratimă, nu se pronunță legat. Am văzut care e poanta, știu și cui o adresezi, dar tot mi se pare nereușită.

În versul 4: "nu-și poate-alege".

Tot pentru corectitudinea prozodică, ar fi mai bine să articulați substantivul "triluri" ("trilurile").

Din păcate, nu prea ți-a reușit poanta, chiar dacă te-ai bazat pe jocul omonimiei. Un scriitor, fie unul ales, fie unul mediocru, nu are cum să-și aleagă cititorii.
Să zicem că ar fi aici un simplu catren. Pentru corectitudinea prozodică, ar fi trebuit să scrii.: "are-o".

Cum spuneam, Leo, nici eu nu reacționez când alții îmi cer același lucru. Ți-ai dat seama că m-am referit, în special, la conjuncția „că”. Totuși, depinde, cum știi, de mulți factori aparența de pășunism a versurilor lirice. Lirismul în sine nu-i ceva rău, chiar dacă se scrie predominant epiciza(n)t (și eu scriu așa, nu de puține ori). Scrisul liricoid, da, e cu totul altceva. Important cred că este dacă un text e sau nu poezie, apoi ce și cum se spune.
Oricum, vrei sau nu, eu găsesc aici lirismul (te vei mira) tocmai în sonoritatea cuvintelor, în concordanță, desigur, cu ceea ce se spune. Culmea, în special în a doua jumătate a textului. E o atitudine ludică și aici, dar ludicul ajută la concretizarea ideii prin cuvânt.
Sunt multe de spus. Textul mi-a plăcut.

Nu sunt un adept al eliminării conectorilor sintactici, dar s-ar mai putea elimina din ei, cel puțin în ultimele două versuri. Cred, astfel, că discursul ar căpăta mai multă poeticitate, n-ar mai fi așa de argumentativ. Doar o impresie.

Mi-a plăcut textul acesta. Aș zice, inspirat de text, că un hectar de poezie ar putea face uneori cât o țară/patrie, care - nu-i așa?! - „este limba română”.

Ai câteva imagini memorabile: „îți decupam geometria tălpilor/să am un tipar/pentru când ai fi uitat/să te întorci”, „nimic nu alterează mai rău o tăcere/decât o alta/în care ajungi să simți cuvintele dispărând/cum dispare un miez de oftat/cuibărindu-se lângă izvorul secat”.
Aici poate ar fi bine să te mai gândești: „culegător/al bucăților rămase din tine” (aș folosi un alt termen decât „bucăți”, nu se potrivește imaginilor anterioare). Oricum, între strofele de început și final, imaginarul poetic e prea dulceag pentru gustul meu. Sigur, poate să placă altora.
Nu e un text fenomenal, însă pot da încă o stea de încurajare (chiar dacă nu te interesează o asemenea apreciere).
Știu că ai citit și citești cărți, însă mai multă lectură de poezie (clasici și moderni) poate că te-ar ajuta să ieși din manierismul estetic. Toți putem cădea în manierism, fie că scriem mai tradițional sau mai modern. Și nu mă refer la manierismul în sensul bun al cuvântului.