George Pașa

Vin în \"joc secund\" cu zmeul/ și-l înalț spre curcubeul/ de pe țărmul însorit./ Iar în scama unui tiv/ de la cămașa lui Yves/ găsesc verbul rătăcit. Dar, întrebându-l, n-a vrut să spună cum îl cheamă. I-aș spune Soarbe-Infinit, dar așa nu mai e verb, ci Verbul.
Și scoica aceea spartă... \"valorează mai mult ca o fericire pe dig...\" Absolut întâmplător, deși poate e altceva, mi-amintește de finalul \"Lecției despre cub\" a lui N. Stănescu (sigur, nu mă refer la nicio influență). Mai e în ultima secvență ceva din \"jumătățile inegale\". Cam atât... (oricum, știu că vorbesc singur).

Uite că atunci când ești în formă poți realiza comentarii sclipitoare. Cred totuși că în loc de \"receptacol\" ai vrut să spui \"receptor\". Ideile tale sunt plauzibile. Despre încadrarea la \"texte filosofoce\" nu se pune problema. Eu nu am pretenția de a filosofa în versuri, chiar dacă mesajul poate conține involuntar sau nu și filosofie lirică. Umorul e prezent în primul rând în structura de suprafață, dar tu ai insistat pe aceea \"de adâncime\". Poate de aceea ai ajuns la acea concluzie.
Mulțumesc pentru interesul constant!

Deși în structura \"de suprafață\" textul pare a pune accentul pe narativitate, totuși, în cea \"de adâncime\", este sesizabil un lirism de substanță. De asemenea, lectura prin vocea interioară mi-a revelat o succesiune/împletire de stări. Între realitate și fictiv se așază un poet trist, care își expiază prin scris tribulațiile. Sublim versul final.

Ultima strofă îmi sugerează existența unei taine, ce ține, aș spune, de alte avataruri ale ființei. Nimic nu se revelează dintr-odată, ci din fragmente disparate ale unui tot incognoscibil. Parcă ar fi unele similitudini cu cedrul oracular, deși textul se axează mai mult pe ideea jertfei. Doar lumina întregește și salvează de spaimă și de gol. Ai avut aici, se pare, intuiția necesară.
Bun text și complex, cu stări și idei oarecum inedite.

Silviu-Viorel, n-aș spune că e radicalizare, dimpotrivă, e o persiflare a \"curentului\" care ne aduce uneori dureri de fălci! Dacă ai citit ce mai scriu, știi că eu mai păstrez ceva din cumpătarea, echilibrul și armonia clasică! Sau, ca să fiu în acord cu tine, Sunt radical numai prin atitudinea contestatară și limbaj, fără a fi un conservator și a mă opune progresului, deoarece, vorba lui Iona din piesa lui Sorescu: \"Progresul e progres...\"

Ecaterina, e un altfel de umor, în care, așa cum ai sesizat, există și reversul său, tristețea. Nu lipsesc ironia, satira, bășcălia. Ai realizat, ca de obicei, o analiză complexă, fără a epuiza sensurile, dând și altora posibilitatea să găsească propria viziune. Până la urmă, nu numai umorul e prezent, poate proporția lui e redusă. În ceea ce privește observația ta, nu era nicio greșeală, dar, pentru dezambiguizare, am înlocuit \"pe o muchie\" cu \"într-o muchie\".

Foarte frumos comentariul tău!

Mihai, ai oarecum dreptate, numai dintr-un unghi textul e umoristic. de fapt, e prima \"ars buleftrica\" pe care o încadrez la \"texte umoristice\". Și în cazul acesteia am ezitat.

Vă mulțumesc tuturor pentru comentariile voastre!
Cu respect,
Pașa

Carmen, involuntar (sau poate că nu!) ai fost ironică. Nu mă supăr, dar n-am să explic niciodată cum simt eu ritmurile tăcerii. Textul e o personală și nu vrea să spună mai mult de atât. Poate Acordorul va spune mai multe. Mulțumesc!

Răzvan, tu ai înțeles mesajul, pentru că ești printre sufletele dragi și dezinteresate. Îți mulțumesc pentru ascultarea vocii mele interioare.

\"eu văzând aici două linii\", Fără virgulă după \"aici\"

Într-adevăr, versul final exprimă esența, fiind și insolit. Mi-amintește, cumva,de o formulare asemănătoare a lui Esenin, \"drumu-i căzut pe gânduri\", dar aici e cu totul altceva. E drama creatorului care e asaltat de un tumult de stări și sentimente, dar \"cuvintele dezmembrate\" stau \"mereu la un pas/ în urma iubirii...\" Pentru că misterul e dincolo de cuvinte, de aceea drumul \"se scutură\" înfrigurat \"și tace...\" Dar, vorba ceea, totul mai \"depandă\" și de privitor.

O maximă concentrare de sensuri, la care și mie mi se întâmplă rareori să ajung, o compoziție interesantă, eu văzând aici, două linii de gând (incipitul și finalul) tangente pe cercul-miez al mirării (strofa mediană).

După multe eșecuri și reproșuri amicale, ai reușit un text bun, în opinia mea. Felicitări!

Pentru mine se pare că firul acestor gânduri se dezleagă mai greu, dar nu înseamnă că nu observ prezența unor laitmotive ale creației tale (nu le mai enumăr, se știu). Și același portativ. Doar semnele sunt mereu altele. Probabil vor poposi și înțelegătorii poeziei tale să spună ceea ce trebuie... Dar las, spun eu, un semn bun.

Un text cu un parfum vechi, melodios, cu o bună stăpânire a prozodiei clasice. Sensibilitate, armonie și idei poetice profunde. Chiar dacă mai sunt și sintagme prea uzitate, ele se încadrează bine în atmosfera textului și nu le observi decât atunci când le privești prea distanțat de mesaj. Dar am încercat să fiu aproape. Frumos!

Plec de la versurile: \"viața noastră e un ram/ nu ai știut că pe frunze trăim\" și perspectiva se deschide parcă în evantai. Verdele din spațiul intim al încăperii, pe lângă liniștea ce o propagă în suflet, aduce și o deschidere spre exteriorul ce se îmbracă în aceeași haină mistică a interiorului. De aceea simbioza dintre ființa poetică și frunză, dintre emoția poetică și revelarea sacrului într-un ram de gând sunt sensurile mai aproape de sensibilitatea mea pe care le discern în structura profundă a textului. Finalul conține imaginea unui eu supradimensionat, purtător de lumină prin prin labirintul existenței.

Știu, autorul scrie ceea ce simte, ceea ce i se revelează, dar pentru o situare demnă în peisajul poeziei actuale cred că mai e de lucrat. Mult succes!

Ușor șăgalnic erotikonul acesta, un fel de îndulcire a suferinței apăsând puțin mai tare pe năstrușnica pedală a ironiei și autoironiei: \"descopăr iubirea-fosilă/doar dinții i-au rămas întregi/ și-n ei spânzurată/ o femeie-mumie\", \"iubirea mea gripată\" sau, în final, \"i-am răspuns cu o privire/ în infraroșu/ ce a lăsat-o goală\" ( un final deosebit aici, în opinia mea). Par, totuși, prea multe metafore, dar nicidecum nu forțezi nota, fiindcă ele contribuie la plasticizarea ideilor. Și oricum, acesta e stilul autorului.

Scanerul gândurilor încă lucrează, dar nu e un text de care să fiu mulțumit, drept dovadă și ecoul slab pe care l-a avut până acum. Joncțiunea dintre strofe nu-i nicidecum perfectă, te contrazic, acesta e neajunsul principal. Am eliminat mai multe pasaje înainte de postare, poate de aici impresia pe care mi-o dă. În rest, mesajul e ok.
Mulțam pentru semnul de lectură!
Cu aceeași stimă,
Pașa

Fără a spune că nu admir unele imagini reușite, în special pe acelea din ultimele șapte versuri, prefer totuși romanul dostoievskian, avut ca punct de plecare în demersul poetic de aici.

Un text bun, mi-e mai greu să spun de ce, rămânând la pura delectare estetică. Poate că n-aș vrea să-i răpesc din farmec printr-o analiză seacă. Oricum, o viziune originală a eternei căutări spre reîntregirea Ființei. Interesantă și comparația vieții cu \"un fruct uriaș cu oameni în loc de sâmburi\" (golirea de semnificație a lumii în absența comuniunii sufletești). Foarte frumoasă prin formă și semnificații interogația din ultimele două versuri. O expresie a harului unui poet ale cărui texte le urmăresc, în tăcere, de mai multă vreme.

În primul minipoem, e mult mai simplu: mă refer la culoarea albastră a florii de cicoare, la albastrul ochilor. Nici măcar nu sunt original acolo, deoarece sintagma \"ochii de cicoare\" a mai fost utilizată într-o traducere a unei poezii de Esenin de către George Lesnea.
În toater cele patru texte mă refer la câte o culoare. Ultima i-a plăcut, se pare, Ioanei Matei, aflate în off-topic. O salut și pe ea.
Mulțumiri pentru apropierea sensibilă de text!

Sigur, rămâne o taină \"semnul ăsta de 7+1\", pentru că nu ține numai de semnul de Infinit al celor două simboluri din numerologia sacră. Și de aceea \"intră în tăcerile dintre noi\". Habar n-am ce aritmetică e aici, poate una a sentimentelor, deși se pare că am pierdut măsura (poate ascunsă în fișiere necunoscute, sau pierdută odată cu îndepărtarea de cântecul orfic).
Oglinzile ascund uneori adevărul și-ți arată numai ceea ce vrei să vezi, știi asta. Dar \"oglinda din scutul Athenei\" spune totul... Privesc acum numai dintr-un unghi, celelalte observ că sunt ocupate.

\"Cuvântul\"

Ioana, titlul precedent, \"repetonții\", era prea sever, chiar dacă se baza pe un joc de cuvinte având corespondent în realitate. Cuvântu \"marmizoandră\" nu există, e o creație personală, să spunem că e o poreclă. Dacă insiști să-i găsești semnificația ascunsă, încearcă să desfaci cuvântul în bucăți, fă niște permutări și vei găsi ceva-ceva.

Sintagmele \"liniștea regăsită în adâncuri\", \"așternuturile gândurilor\" îmi par a fi clișee, dar nu-i mare bai. Nu prea poți schimba ceva, fără să denaturezi conținutul. Mi se întâmăplă și mie nu de puține ori când recurg la prea mulți tropi. Contrxtul oferă totuși o altă lectură/ interpretare. De aceea nu ține cont de observația mea, poate în viitor. Ultima strofă e, în schimb, frumoasă și inedită, ușor polemică, chiar dacă prea sentențioasă.