George Pașa

Corectez: „ghicitoarea este și ea specie literară”.
Și eu tot la dor m-am gândit, adică sunt în acord cu Amanda, dacă tot m-am oprit aici cu acea „constatare”.

Nu, de fapt, acolo vorbeam cu sine. Și chiar nu mă interesează ce te emoționează pe tine, fie că nici eu nu sunt mulțumit de acea sintagmă. Oricum voi modifica. Nu sunt căutător de rime.

„temorală”?

cu umor, dar și cu tristețe, că tendința este de a transforma site-ul acesta într-unul de ghicitori. Mă rog, sunt și ele specii literare.
Dar de, ispita-i mare! :)

Textul acesta ar merita mai multă atenție din partea ta, fiindcă aici te folosești mai puțin de întortocheri sintactice. În primul rând, ar trebui să utilizezi toate semnele dde punctuație, odată ce le-ai folosit în mare parte. Problema este, în special, la primele patru versuri, dar nu numai. În al doilea rând, ar trebui să modifici în anumite pasaje unde nu există o logică gramaticală: „Inspir din fade versuri, a locui, culoarea / Luminii după ploaie, în stih de curcubeu”; „a umbrelor paloarea”; „Și firul Ariadnei de-a fi să se despice”.

Este al treilea text la rând pe care îl încadrați greșit. Aici este proză, nu poezie. Dacă mai procedați astfel, va fi nevoie să vă scădem nivelul de acces, iar textele dumneavoastră să treacă prin filtrul editorial.
De asemenea, când vi se cere să corectați, nu mai întrebați unde anume ați greșit, iar apoi să ștergeți textul. Așa ați procedat după recenta mea intervenție pe un text de-ale dumneavoastră.

Reîncadrați la scenariu, nu e poezie. Corectați titlul!

Reîncadrați la proză sau la personale.

Am uitat să spun despre unul dintre cele mai de seamă sensuri ale metaforei din titlu, anume acela de stâlp al credinței.

Acesta este unul dintre textele care mi-au plăcut din tot ceea ce scrie Erika-Eugenia Keller. Chiar am vrut să recomand textul acesta, dar am ezitat în preajma metaforei „femeia-stâlp”, așa că mi-a luat-o alt editor înainte. De ce am ezitat în prejma acelei metafore, chiar dacă sensul dat de autoare, anume acela al femeii care duce în spate tot greul, îmi era clar? M-am gândit că sensul atribuit nu prea are legătură nici cu matriarhatul, nici cu citirea stâlpilor, nici cu sensul autoironic pe care i l-am dat eu, cândva, în versul „Măi, stâlp de lumină” din „Ben Cioglu” (!), nici măcar cu viziunea feministă a celebrei prozatoare Simone de Beauvoir, la care apare ceva similar. Nu, femeia-stâlp de aici, cum a remarcat pe larg Florin Rădulescu, este un stâlp de susținere al familiei care nu se plânge de greutăți, rămâne demnă în fața furtunilor vieții, nu lasă suferința să iasă la suprafață și nu se dă pradă ei, fiindcă asta ar însemna să atragă cu sine prăbușirea întregii familii. Sigur, tot în continuarea a ceea ce am spus mai înainte s-ar mai putea adăuga multe. Titlul, reluat drept cuvânt-cheie al întregului poem, este unul curajos, fiindcă depășește toate prejudecățile sociale, conform cărora bărbatul este stâlpul familiei. Și totuși, cum am zis, acest lucru nu are nimic de-a face cu feminismul, mai degrabă cu feminitatea, chiar dacă „femeia-stâlp” e nevoită să adopte și sarcini care țin, în mod tradițional, de puterea bărbatului.
Dincolo de toate aceste aspecte care țin dde conținut, textul are fluditate, structură bine închegată, stil confesiv, expresivitate atât cât este necesar, predominând reflexivitatea. La nivel morfologic, se remarcă trecerea lentă, din a doua jumătate a textului, de la timpurile trecutului la timpul prezent.
Chiar dacă, desigur, nu este o capodoperă, poemul merită evidențiat.

Ați făcut modificări, iar acum apar două virgule puse aiurea, dintre care una între subiect și predicat.

Da, ceea ce scriu, nu de puține ori, se poate încadra la meditație, în sensul clasic al cuvântului.
Îți mulțumesc pentru comentariu!

Până la urmă, dincolo de vorbăria și „teoretizările” eului sau ale alterității, rămâne acea revelație a celui din urmă.
Mulțumesc pentru semnul de lectură!

Reușiți foarte bine să îmbinați descrierea elementelor concrete, care țin de cotidian, cu acel răsunet pe care îl au acestea la nivel afectiv și intelectual. Altfel spus, melanjul dintre imaginile cu expresivitate 0 (care țin de gradul 0 al scriiturii) și puținii tropi, deosebit de expresivi, fac din poemul acesta o reușită la toate nivelurile textului. Și, nu în ultimul rând, are și capacitatea de a transmite emoția artistică.

A se citi: „cum ar fi arătat în multimedia această instalație poetică”. Schimbând ordinea cuvintelor, se putea înțelege altceva.

Ar fi fost interesant cum ar fi arătat această instalație poetică în multimedia. Din păcate, pe site-ul nostru s-a încercat cândva și multimedia, dar acum opțiunea este inactivă.
Așa cum este acum, textul mi se pare că este un experiment nu eșuat, dar neconvingător. Am impresia că paragrafele nu prea se leagă între ele. Însă, îl trimit în pagina pricipală, poate alții vor observa mai mult.

„A cărei clape”

Da, poezia lui Ioan-Mircea Popovici este, în general, luminoasă. Cum spunea frecvent dumnealui, „Toate semnele sunt de bine.”
Dumnezeu să îl ierte!

Aici nu se înțelege ce ați vrut să scrieți/spuneți: „porumbeii nu mai unui”. Ați vrut să spuneți „uguie”?

În afară de metafora „ace de bucurie” (despre care nu spun că nu este adecvată contextului, dar poate nu îmi mai plac mie metaforele sintagmatice) și imaginea „caii mei sălbatici zburdă liberi prin sânge”, cumva epuizată de neomoderniști, textul are, concomitent, și un aer matur, reflexiv, și parfumul unei inocențe genuine, în mod fericit îmbinate într-o construcție lirică de calitate. Și să nu uităm reveria care plutește deasupra textului cu o melancolie surâzătoare, dacă mi se permite acest oximoron.