George Pașa

Acesta mi se pare unul dintre cele mai reușite poeme ale autorului. Până și forma verbală arhaică "sfarmă" este adecvată contextului. Textul are un ceva al său, plin de sens, având declanșatorul în imaginea sinestezică din incipit.

Sigur, am recitit în gând și am văzut că ritmul poate fi îmblânzit și făcut să mai iasă din rapiditatea impusă de mâna creatorului, astfel încât să nu mai sufere nici el, nici greierele-cobzar că ar fi părăsit de har. (!)
Normal că am observat și acea tehnică a legării unor cuvinte/sintagme de două propoziții alăturate, așa că poemul poate fi înțeles prin două lecturi diferite ca semnificații și pauze ritmice. Este o tehnică pe care puțini o utilizăm pe aici, chiar dacă știm că nu are impact, mai ales că poate da impresia de incoerență, ceea ce nu este deloc adevărat.
Mi-a plăcut felul cum ai reușit să topești în textură parafraza la versul „Ce bine că ești, ce mirare că sunt”, vers aparținând, desigur, lui Nichita Stănescu.
Apreciez!

Un ludic frumos rimat și ritmat, în cântec de greier, cu "octave diezi cai verzi" pe creier și alte cele. Parcă se mai încurcă ritmul pe ici, pe colo, dar nu cred că e vina greierului-cobzar.

Vă mulțumesc tuturor pentru semnele de lectură.
Nu-i problemă, doamnă Keller, dacă nu am condei, scriu cu degetul prin aer, iar aerul nu cred că ar avea ceva împotrivă. (!)
Domnule editor, pensionarul zice că nici el nu e lămurit când glumiți și când vorbiți serios. Poate și una, și alta. Așa că dilema rămâne, mai ales când vă referiți la „un text de o profunzime astrală”. Pare o exagerare, dar este, mai degrabă, o glumă. Sper că nu veți interpreta greșit spusele mele sincere.
Doamnă Ardeleanu, cred că este prima dată când folosesc acel cuvânt în versurile mele. Nici mie nu-mi place, dar este adecvat contextului, mai ales că se vorbește despre „tăierea aerului”, apoi de coborâre.

Sunt de acord să îmi fie citite/înregistrate poeme la radio Agonia, fie că acest lucru se va întâmpla și post-mortem. (!) Chiar m-ar interesa să văd cum sună versurile mele într-o lectură fără voce graseiată. Totuși, ca să nu fac discriminare, poemele pot fie citite și de altcineva care graseiază.
(!)
Vă mulțumim pentru invitație!

Personajul nu e și narator. Îmi prezint scuzele pentru această neatenție!

„rralsmul” - realismul; „așteptau PE fraierii de serviciu”

Textul este dedicat memoriei lui Jean Constantin. El este J. C.
„Am zis!”

Glumesc, desigur.

N-am să vorbesc despre tehnici narative, influențe și alte cele. Mă voi opri doar la ceea ce poate părea lipsit de relevanță la nivel structural. Personajul-narator mi se pare a fi un tip care operează cu lipsa de relevanță la nivelul conștiinței publice, mai precis, cu „lipsa validării”, adică exaltarea insuccesului ca formă de excepționalitate artistică, una dinttre mărcile avangardismului interbelic. În acest sens, personajul chiar exprimă frustrările, întemeiate sau nu, ale unei mari părți a scriitorimii.
Deși multe situații narative sau detalii țin de absurd, n-aș putea nega și rralsmul acestora. Spre exemplu, faptul că biroul redactorilor nu avea plăcuță pe ușă poate sugera diverse semnificații: modestia acestora, ei nedorind să-și etaleze numele „pe toate gardurile”; precauția, fiindcă nu doreau să fie asaltați de cete de grafomani(!); impostura (că, de fapt, nu erau redactori, doar niște ageamii care așteptau fraierii de serviciu. (!)
Dialogul acesta:
„— Și... e în versuri?
— Nu. În rupturi. Cu intenție, goluri și gândul de-a ataca toate convențiile.”
ne poate trimite și la tehnica fracturistă, de ce nu?!
Chestia cu papanași în format poem amintește și de poezia obiectuală, dar prin inversarea sensurilor, adică nu poem în formă de papanași, ci papanași în format poem, ceea ce ține tot de tehnica absurdului (neo)avangardist.
Că poemele acestea cu trimitere aparentă la arta culinară sunt mai lungi („zeamă lungă”, vezi „ciorbă de burtă în hexametru dactilic”) sau mai scurte (cum ar fi poemul acela cu ouăle și brânza amestecate fără intenție, ca să rezulte, probabil, o mare brânză — aici, cu modestie, m-aș referi și la „pașadinele” mele) ar ține, desigru, de hazard, prietenul cel mai bun al unui bard.
Când personajul vorbește despre „eșecul cu structură”, „programat”, are în vedere în mod sigur și dicteul automat.
Referirile la biografiile scriitoricești sunt realiste și amintesc de metehnele multor redactori de reviste, pentru care mai important este numele celui care solicită publicarea și biografia sa literară decât valoarea propriu-zisă a creațiilor literare.

Dincolo de toate aceste observații, textul este, până la urmă, despre un personaj care lasă paf pe redactori și, după cum se vede și din ilustrația ingenios aleasă, îi nedumerește total, încât au o dilemă: să recitească manuscrisul „în stările liminale” sau să-i recomande vizitatorului un psihanalist. Glumesc, desigur.

Până la urmă, nu contează cui este dedicat textul, ci realizarea estetică propriu-zisă. Nici nu mi se mai pare un pamflet acum, ci un text care ține de umorul absurd, în linia lui Urmuz, fără a se elibera, desigur, de elementele satirice.

ai dreptate. Mă gândeam și la mulți alții, inclusiv la mine, de ce nu?! Că umorul nu trebuie să supere pe nimeni, mai ales că este aici, cumva, un îndemn să nu ne mai luăm așa în serios.

N-am prins tot șpilul textului, poate unde mă gândeam ce scrieri ale personajului ar avea legătură cu papanașii. Da, mă ajută mult să înțeleg aluzia la „desertul ca formă de disperare sublimată”. Numai că din dulcegărie în dulcegărie diabetu-i meserie!
Sigur, rubrica „Post-Regionalisme și alte închipuiri” mi se pare adecvată. Și însemnarea aceea pe manuscris din final.

Să înțeleg faptul că aici este o altă proză în care personaj este același John Carnagea din „Maximul apogeu”?!

Vă mulțumesc, doamnă redactor!
Sunt onorat de comentariul dumneavoastră!

corectare: „citeam”, nu „citem”.
De ce mi se pare un peom deosebit? Are imagini poetice neobișnuite, se salvează astfel, cel puțin în primele versuri, de căderea în clișeic; strofa a doua aduce inovații atât la nivel stilistic, cât și al ideilor poetice. Compozițional, textul este foarte bine realizat.

De obicei, citem toate textele tale, dar pe acesta se pare că l-am ratat sau nu l-am simțit la fel de profund ca acum, încât l-am uitat.
E un text deosebit, Cezara! Poate și unde are gravitatea aceasta pe care, în stilul tău, ne-o transmiți cu multă delicatețe, fără patetism.
M-aș bucura să mai publici pe aici.

dar, față de cum scrii acum, nu sunt semnele onirismului. (!) Abia finalul (la care, cum văd din comentariile precedente, ai lucat puțin până l-ai adus la o formă faină) prevede pe viitorul urmaș al oniricilor, chiar dacă nu are onirism propriu-zis.
Doar o impresie de amator într-ale criticii literare.

Știu că ai prelucrat varianta acesta, dar mi s-a părut mai nimerit să mă opresc aici, fiindcă aici a fost începutul unuia dintre textele tale reușite. Față de varianta recentă, aici se observă mai bine ludicul grav. Stilul ăsta îmi place mai mult, mai ales că tu ai inventivitate și nu vii cu poante răsuflate.
Rămân cititorul tău.

Viorele, uite că zilele alea au venit de mult. Chiar ai riscat să fii văzut. Și eu, dar mă feresc de ceva timp să-mi mai „ cheltui poezia prin locuri publice”. Ai tu un har de a spune multe în puține cuvinte. Chiar mi-ar plăcea să mai postezi pe aici, măcar din când în când.

Textul are, fără îndoială, virtuți literare, mi s-a părut destul de reușit. Ar trebui adăugate semnele diacritice și corectată o altă greșeală de ortografie: "îmi închipu-i".

E greșită utilizarea conjuncției copulative" și" din finalul textului. Logic, acolo trebuie conjuncția disjunctivă "sau". Nu se moare și deodată, și pe rând. (!)
Greșeli de ortografie: "strigâ-n" și "de-odată".

Acum, că sunteți o "gașcă" pe cinste, sper că veți realiza mult mai mult decât am reușit cei din trio NGP.
Mă bucur pentru domniile vostre vă rog să scuzați "dezertarea" mea!
Mult succes vă urez!