George Pașa

Cum se face, dar v-a scăpat un pleonasm în replica precedentă, sau ați uitat să puneți ghilimelele, să se vadă sensul (auto)ironic.

\"mă bucur de aprecieri favorabile\" (Garda Petru I)

Deși nu sunt în ultimul grad,
Sunt apreciat favorabil;
Când țuiculița știu să o rad,
Și versul devine cantabil.

Am cam încurcat rimele între ele. Las aceste licențe, fiindcă nu pot zice \"gard\" în loc de \"grad\", sau \"Aș fi fost ultimul bard\" în loc de \"Mi-aș fi dat ultimul grad\", deși n-ar fi imposibil!

Urmează chef afurisit

Zise GPI-ul bard:
\"O, distinsa mea colegă,
Ai atins ultimul grad,
Mâine... te car în telegă!\"


N-am vrut s-ating ultimul grad

Nu mai aveam bani pe card,
Mă hrăneam cu poezie.
Mi-aș fi dat ultimul grad -
Mă temeam... de amnezie!

Felicitări tuturor autorilor acestui volum colectiv. Alexandru Gheție, poate cel mai promițător dintre cei șase, aștept să apară cu versuri și într-un volum individual.

Un cititor,
George Pașa

Mădălina, am schimbat acolo, apropiind forma de sensul a ceea ce am dorit să spun și de perfecțiune, dacă tot spuneam de zece. Modificai și titlul.

Doamnă Mamier, chiar angoasă nu ar fi aici, dar e posibil ca așa să se vadă dinafară. Nu e printre cele mai bune texte ale mele, dar aprecierea dumneavoastră nu înseamnă că nu mă onorează.

Ottilia, nu e scară, doar o funie, însă ar putea deveni ceea ce spui. Am lăsat doar un loc comun, \"funia vieții\", poate fiindcă se încadrează în contextul a ceea ce am zis.

Cristina, fără îndoială că se poate analiza așa cum ai procedat tu, chiar dacă nu s-a plecat aici de la concepte.

Vă mulțumesc pentru semnele voastre de lectură.

George Pașa

Nu am vrut să spun că 80 e regulă generală (nici măcar la mine nu este). Și las \"licoarea speranței\", chiar dacă unii se vor poticni de un \"clișeu\". Știu că 10 e număr, dar merge și cifră. Mă referam la numărul de zece versuri în fiecare secvență. Oricum e un titlu provizoriu, mai mult pentru internet, unde nu se citește în funcție de valoare (nu spun că nu ar exista și excepții).
Probabil voi ține cont de observațiile tale într-o (im)probabilă includere a sa într-un volum, tot mai (im)probabil.

Onorat de semn.
g

Ai scris aici un text deosebit de sensibil, Mircea. Nu mai eram obișnuit cu texte așa scurte în pagina ta. E și ceva din Valery aici, mai ales în primele două strofe, însă acest lucru nu exclude originalitatea viziunii tale.
N-aș scoate nimic de aici, dar nici nu aș adăuga.
Îmi voi permite, însă, un joc secund (o pașadină):

ambalaj al mirării
picură-n trupul lui i
punctul fugit de pe dunga albastră


rănile tomisului
s-au atins de marea amiază


albastră e starea de grație a cerului halucinînd desțărmuriri

Îmi pare că v-ați îndepărtat ușor-ușor de poezia cotidianului (poate ați aflat că i-am anunțat eu moartea în poezie!). Totuși, chiar dacă vă bazați mai puțin pe spontaneitatea ce mi se părea că vă e caracteristică, urmărind aici un joc textual condus pe un fir rațional, există prea mult prozaism programatic (adică nimic nou față de ceea ce scriați până acum sau a fost scris în ultimele decenii. Un plus este viziunea alegorică și parabola. În acest sens, admir spiritul satiric ascuns sub umbrela unei viziuni cosmice. Am descifrat textul, dar, desigur, nu voi spune ce am înțeles.
La începutul penultimei strofe, cred că ați vrut să scrieți \"planete\", nu \"plante\".

Mă mir că nu ai observat cacofonia \"unica cale\". Ai putea spune \"singura cale\".

E o coincidență plăcută și mă bucură faptul că există și o altfel de Monică. Eu făceam aluzie la acelea care stau pe prima pagină a ziarelor.

Întrebarea e plină de miez, dar vom putea răspunde la ea?
Mai mereu suntem în urma semnelor, dar cred că le mai și anticipăm, de multe ori, fără să vrem.
Nu știu de unde mi-a venit gândul că \"porumbelul nu poartă pe aripi doar pacea\". Poate că nu e porumbel și e vreo altă pasăre, eventual una cobitoare!

Raul, știu că sunt vreo trei locuri comune, dar sunt intenționate. Mă refer la: \"parfumul pe care îl porți\", \"aerul pe care îl respiri\", \"ca pe o comoară\". Dar, trebuie să spun că ele sunt încadrate într-un context nou. Cred că e mai bine să scriem în acest limbaj simplu, decât într-unul ce ține de patologia literară.

Știu și eu un domn Martin, căruia îi plăcea polemica, dar, cum se spune aici, \"aceasta nu-i o poezie despre domnul martin\". În ciuda modernității sale, poezia păstrează ceva din ceea ce aș spune că rămâne valabil pentru creația valoroasă, anume simbolistica și undele de lirism, într-un text narativizat.
Nu important este ceea ce știe și face domnul Martin, ci poezia, \" o călugăriță/ gata/ să-ți sară/ la beregată\", \"femeia mușcata\", \"poem(ul) între coaste\". Ce mi se mai pare îndrăzneț în versurile de față este și contextul inspirat în care termeni ca \"universul\" sau \"infinit\" nu mai par să ducă spre o etapă a poeziei deja depășită. Și e bine că ajungem să nu ne mai temem de cuvinte, mai ales când ele exprimă (sau, mai degrabă, aproximează) stările și gândurile noastre.

Un text sensibil, scris concomitent, cu implicare și cu detașare (nu, nu este un paradox!), care nu se liberează de simbol și de metaforă, dar nu abuzează de acestea, menținându-se într-un discurs în care totul se spune limpede, chiar dacă vocea poetică pare a fi oraculară (și poate că și este).

Doamnă, cred că nu ați înțeles nimic, deși textul este așa de simplu. Și, la urma urmei, nu se critică trăirile cuiva, ci aspectul estetic. Și nu e nicidecum estetica romantismului, poate ceva stare de spirit romantică.

Aurele, mi se pare o idee bună să postezi textele acestea mai vechi și să le verifici rezistența la timp. Din punctul meu de vedere, al unuia dintre cei care au citit și pe clasici, și pe cei din secolul XX deja clasicizsți, această poezie e viabilă încă, așa cum rămâne un model pentru mulți Rilke, cel căruia îi dăruiești poezia. Mi se pare aici o poezie ce transmite și stări, și reflecții filtrate prin sita culturii. Există și o bună dozare a tropilor, ultima imagine amintind cumva chiar de Rilke, poetul care, pe bună dreptate spun unii, m-a format și pe mine, chiar dacă nu mai scriu în stilul său. Ceea ce mi+-a plăcut întotdeauna în ceea ce scrii este această îmbinare dintre un anume realism al viziunii, asociat cu o trăire mistică; gust pentru estetizare, dar și atenție la fidelitatea ideii poetice.

Felicitări, Adrianei și sper că poezia sa își va găsi cât mai mulți cititori, fiindcă merită cu adevărat. Ca simplu cititor al poeziei sale de pe internet, pot să spun că este o poetă valoroasă și ar merita să fie mult mai cunoscută și în lumea literară. Am fost de multe ori exigent cu ceea ce scrie (chiar primul meu comentariu la o poezie de-a sa nu prea a fost favorabil), dar știam că am de la cine să pretind mai mult.
Urez un drum cât mai senin spre împlinirea spirituală.

E minunat cum ai reușit să faci din această \"cameră albă\" un loc al reculegerii și al iertării. Îmi place că nu te ferești de locurile comune și, prin naturalețea discursului, dai sensuri noi. Fiindcă, despre \"camera albă\", am vorbit și eu, și L. I. Mureșan, ca să spun numai despre câțiva care postează aici, și, desigur, mulți alții înaintea noastră.

Paul Aretzu nu spune că Silviu Păcală ar fi douămiist, ci faptul că este legat prin debut de această generație. Desigur, și eu aș dori o formulare mai fericită. Silviu nu este douămiist prin ceea ce scrie, dimpotrivă, are bun-gust, iar prea puțini douămiiști au așa ceva. Desigur, eu, care am și citit ce scrie și nu mă leg de numele cuiva (așa ceva nu se face, doar nici eu nu sunt vreun pașă!), spun că are și texte mai slabe (dar cine nu are), însă, probabil, volumul de versuri a fost alcătuit cu simț de răspundere. Să citim, apoi să criticăm.

Din ceea ce am citit postat pe acest site, Silviu Viorel Păcală este, așa cum pe drept remarcă Paul Aretzu, un împătimit de metaforă și de jocuri imagistice insolite, scriind într-un tip aparte de minimalism (mai precis un fals minimalism), fiindcă la el nu lipsesc tropii care dau măsura poeticității. Uneori, stilul său devine enervant (în sensul bun al cuvântului), fiindcă dă impresia falsă că se referă la ceva direct, parodiind limbajul cotidianului, iar sensul este cu totul altul, camuflat sub cuvinte aparent fără relevanță semantică. Într-un fel, este un creator de sensuri, acolo unde vechile semnificații (fie și figurate) par că s-au tocit. De aceea, poate da impresia de incoerență, când, de fapt, sensul este unul cu totul inedit. Dar nu pentru faptul că ne asemănăm uneori stilistic apreciez scriitura sa, ci pentru că într-adevăr Silviu scrie bine și, lucru mai rar în ultimul timp, dovedește lipsă de infatuare.
Parcă și eu așteptam mai multe cuvinte în acest anunț, dar acelea puține citate din prezentarea lui Paul Aretzu de pe coperta 4 mi se par relevante. M-aș bucura dacă aș găsi cândva cartea și, eventual, să pot scrie despre ea.

Felicitări autorului și mulțumiri Lui Dan Herciu pentru anunț.

Recitind azi textul și văzând comentariile, am crezut că iar am realizat performanța unui comentariu în afara subiecului. Și, pentru că tot am fost invocat(!), să spun și eu ceva: mi-a plăcut acea antiteză dintre \"stările de agregare\" din primele două strofe, precum și \"filmul\" acesta al interiorului, în care totul seamănă cu o carte. Într-un fel, trimiterea la Beckett nu este întâmplătoare, fiindcă acel \"dincolo de\" are un ecou, aș spune, într-o revoltă interioară, \"dincoace\". Pentru că și autorul (înainte de) își caută personajele printre umbrele trecutului, și acestea (după) vin în întâmpinarea autorului și, cred că nu mă înșel, ar putea fi chiar acei \"curioși\" care \"se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte\".

Eu aș spune mai multe, dar cred că ar trebui un eseu pentru aceasta. Și, acum, atent la replică, mă uit să nu îmi cadă vreo carte în cap!

Da, acesta e riscul absenței punctuației: de a citi altfel, încât să nu mai găsești sens. Eu aș zice că e un punct de vedere favorabil, altminteri nu m-aș fi oprit aici. În fiecare dintre noi există și vocația constructorului, așa că totul se poate reface, chiar dacă nu mai găsim starea dintâi. Am spus că ultimele trei versuri sunt foarte bune, ele având sens și independent de restul. Așa că am găsit și un micropoemn deosebit, pentru care, de ar fi fost izolat, aș fi acordat și stea. Dar tu ai gândit altfel textul și e bine să asculți de propria inspirație.