Apariție editorială

Azi am primit placheta de versuri "Poeme din Subcetate", editată la Iași de către S.C. ADI CENTER SRL- editura StudIS. O să îl las pe scriitorul Eugen Evu să prezinte, dînsul avînd amabilitatea de a scrie o postfață acestei cărți. "Pseudo- postfață la un leit-poem … intuindu-i derularea fluctuant- labirintică… Într-o realitate “ colectivă”, care precipită trepidant șiruri de accidente în lanț și care își determină, paradoxal, propriile automutilări, depresivitățile (Die Veltschmertz)-, poetul Liviu Ioan Mureșan scrie “lucruri trăznite”, avînd genialitatea “naturală”, dincoace de tonul rock- trotterului postmodernist. Asta continuă, panoramînd antinomic “ itinerarul colectiv”, mai ales în conglomeratul de trafic al “noii rezistențe prin cultură”(?) poetul, cel puțin exponențial: el riscă metafora terifiată, auto-terorizantă, cu scop imunitar, virtual eliberator, rețeta ne este consumată,- (!) a substituirii colaterale, a umanului, spre a se salva catarsic!- în nebunia (sigur controlată!) a mașinismului, ciberneticii, recte, în această nouă carte a sa, în poeme dezlănțuite, cvasi- contestatare, prin crizele de luciditate: viața văzută răsturnat !- de drum- trotuar- traseu, al unei infrastructuri conectate agresiv, ( uneori suicidar!) – care își înghite – plină de gropi! – oamenii de jucărie (electronizată!) - la Monstrul Istoric, (triumfalismul și excesul hedonismului “ animalului politic”: mutatis- mutandum, un animal-poezie, cum definea Liviu Ioan Stoiciu, sinuos după Cassian Maria Spiridon. Scrisul poetului tânăr, devine proiecție “trăznită”, ludică prin verbiajjul spontan, hiper plasticizant- gesticulație viguroasă a militantismului social; poetul se “substituie” trotuarului, străzii, spre a “ însufleți” spunerea, a-și substanțializa strigătul. Poezia “noului- nou val”, foarte simțitoare empatic, este denunț al noii utopii clonate, autoreplicate(!) din prăbușirile sistemului recent ratat. Stilistic, Liviu Ioan Mureșan se mișcă dezinvolt în analogia cu fostul textualism- livresc, al unei șanse de a fi auzit, identificat ca atare, fie prin auto- depășiri, pe contrasens ( căutînd ”sensul”, esențialitatea): „m-au călcat oameni, animale, mașini, biciclete, sănii, păsări, reptile, nu le-am înțeles sensul”. Explicit, ca ars- poetica Mureșan scrie: ” citez cuvintele trotuarului / deduc că nici sensul propriei existențe nu-i era clar destul de ciudat pentru o viață lungă, plină de gropi”/ Cum să nu răspunzi, de pe “ trotuarul celălalt,” solicitarea de a îmi da cu părerea, ca demult- fost-poet- tânăr,în istoria( isteria!), ca un trafic bezmetic, ucigaș, pe o “infrasctuctură”analogică interconexiunilor neuronale, ca pe scoarța cerebrală a “creierului lui Broca”? Cum să nu auzi noua disperare, într-o crimă a mutației însăși speciei, manipulată obscure sau mai nou sadomasochist, de “oculte”? Și cum să nu ne doară durerile noii poezii române, în care “conlocuim”? Mureșan conștientizează pragmatic ( nota bene) –patologia și contaminările ei, pentru mai ales vulnerabila “ ființă socială”(am zis Poetul): ” știa, cu siguranță știa, că amintirea îi va fi ștearsă pentru totdeauna, așa s-a destăinuit singurului ascultător al poveștilor, singurului trecător care-i înțelegea limba./ și, mai ales, tristețea.”. Singurătatea în mulțime, starea de nestare a talentului ce se vrea restituit ca “ talent sporit”, patriei care suntem ! ”avea ceva grav în vorbire, o înțelepciune ascunsă muritorilor,/ știa că împărtășirea aceasta nu are sens” ( recte comunicarea-cuminecarea, refuzul autizării tembele, paradoxal opturabilă tocmai prin tehnologizarea care răcește Fiindul)… Acest “ ceva grav în vorbire”- al Maestrului, al înainte-mergătorului, este desigur nadirul latent al Speranței. În traficul insomniac- nocturn- cioranian, poetul “dus de val”, refuză a mai fi discipolul, fie al lui Þuțea, Noica sau te miri care- pare-se cu toții “cazuri de automutilare”…) Însă “ trotuarul – itinerariul poetului, își răspunde, vag retoric” viața( adică moartea cu încetinitorul, ori cu acceleratorul, pejorative-ne trecere, este un șantier cyclic- demolator, un haos bine organizat, unde Poetul- scrib numără gropile, prefigurînd-o pe cea comună- a “antimetafizicii” ? stănesco- păunesco-and cohors ; iluzia ( himera necesară a poetului nostru, este cea duios- testimonială, a patosului din “ animalul- poetic”: “ s-au adunat excavatoarele, buldozerele, muncitorii,/ pentru a lărgi strada pe care nu mai încăpeți!/ moartea-mi va fi ușurare transportului,/ amintire fi-vor cuvintele mele pe care ți le las testament!/ în gura de canal oamenii au pus un trunchi de copac/, să nu cadă vreunul neatent, sau băut, sau un copil nesupravegheat”. Poetul este un semiotician subtil, al instantaneelor verbale, suprasaturate de “realul eruptiv”: strada- banda…static-rulantă, Absurdul, care ne dă iluzia înaintării, prin aceea că oriîncotrova mefrgem, având perspective în fața ochilor, este “înainte”! Discursul lui Mureșan se extrage ca simnificat- substanțializant, din chiar descrierea ( non- caligrafică, reduntantă, auto- reflexibilă(!) “ bătrînul trotuar strănută gîdilat de rădăcinile ce-i pătrunseră țevile înfundate/ -le simțea parte din trup, avea o relație specială cu băieții de la vindanje-/ mi-am notat cu atenție înțelepciunea, bîrfele, fabulațiile, apoi amintirile de cînd eram copil, trotuarul tînăr, prietenia noastră ascunsă./ În paușalismul mobiliar și imobiliar…( stigma noastră…) – “ bătrâna de la (etajul) patru, poate fi, pentru poetul-locatar, cineva care știe pune pansamente și găti așternutul, în acest infern nepierdut ( nemaidiscutabil!) – redefinit – pe contrasens !- existență.. “ numai bătrâna de la 4 știa secretul puterii mele/ de a mă înțelege cu lucrurile”. Pentru căutătorul de sensuri, uneori pe nonsensuri!, Liviu Ioan Mureșan (curios, și Liviu, și Ioan, aproape LIS…) –acest text este doar un bătrân semafor, oleacă borgesian-orb. Îi cer scuze că “m-am luat” doar de primul poem, dar vă recomand să lecturați cartea sa, de la sfârșit, înspre început… Cartea este un denunț al grotescului și al crimei colective pe care prezumția de vinovăție, aruncarea culpei mereu „celorlalți”, o clonează, cumva fractalic,- fatalmente reflexiv- condiționată. Eșantionul (terifiant, de mai jos, ajunge spre a da nume unui Poet cu patosul multiplului- de moralitate încă impecabilă; protituata căutată poate fi, de voie, de nevoie, chiar arta... Polițistul propriu, incoruptibil (!) pare a fi necesar, în acest trafic în toate părțile, spre un orwelian- becketian- ionescian nicăieri... Careva îl definea aiurea „ fericitul Nicăieri”...? Oricum, ne e clar că viața nu e nici un peron, nici un canton, nici un „ infern discutabil”; scriem ca să nu auzim cum murim... crimele se văd cu capul în jos ” pe trotuarul meu poliția locală/ caută de zor o prostituată/se bănuiește că și-a ucis clienții/ și i-a azvîrlit în locuri neumblate/ trotuarul tace/ își ține capacul de canal închis/ strânge din buze/ și numără pașii polițiștilor/ „cred că nu-i mai suport”/ gândi/ și se întoarse pe cealaltă parte/ polițiștii se plimbă cu capul în jos”… Avem aici un poet care va fi". Eugen Evu