George Pașa

Am înțeles, domnule Popovici. M-aș bucura dacă și alții au înțeles ceva.

Mulțumesc, Diana Caragiu, pentru lectură și semn.

Mulțumesc, Silviule. Am făcut mai multe modificări, eliberând textul de câteva formulări puerile. Sigur, am lăsat vioara să cânte. Poate am dat altă semnificație fluturării batistelor albe.

Acest text este unul dintre cele mai bune postate aici de tine. Cred totuși, ținând cont că aici este un atelier literar, că ar fi bine să postezi poezii nepublicate în volum. Acestea deja au plecat în lume.

Salut! Bun venit pe aici!

Aici autorele așază poezia sub semnul acvatic al Vărsătorului. Meteosensibil, probabil, eul poetic trebuie să se verse și reverse, din matricea primordială, amețit în mod sigur de mirosul înțepător de amoniac pe care îl aduce cu sine zodia amintită!
Mi- plăcut, în strofa a doua, acel joc de cuvinte, parafrază după "ce visezi noaptea faci ziua". Ultimele două versuri din acea strofă nu mi-au plăcut. Mă rog, dacă la posesor există amploarea, atunci de ce să nu fie dată și versului, să crească și el, să nu rămână săracul doar un pui de bogdaproste.
Strofele a treia și a patra mi se par cele mai reușite, iar ambiguitatea este aici dominanta, față de alte strofe unde acționează sugestia.
În acord cu finalul, spun și eu să se odihnească în pace. Și las lumina pe pământ, să crească din cuvânt în cuvânt.

Copleșit zilele acestea de o altă dispariție, cea a unei persoane din familie, nu am găsit răgazul să trec pe aici, unde o altă veste tristă m-a îndurerat. Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Firică și îmi pare rău de acest lucru, fiindcă nu voi mai avea de acum această bucurie. Rămâne totuși prin ceea ce a scris, rămâne un gol ce se poate umple prin consistența gândurilor sale. Am avut mai multe dialoguri virtuale cu acest om, dialoguri în care am încercat să fiu de aceeași parte a cuvântului. Și cuvântul său, fie că lua uneori forme aparent ciudate, cred că a fost unul mărturisitor și făptuitor.

Dumnezeu să-l ierte și să-l alăture celor drepți!

Poate doar imaginea "infuzie/cu aromă de cer" ar fi cam clișeistică, însă, în ansamblu, este aici un text frumos, concis, de o limpezime aproape clasică, în care putem găsi o mică oază de înțelepciune (chiar dacă eul poetic pare a se simți dezamăgit de absența acesteia). Dacă imaginea amintită pare deja un loc comun, totuși contextul în care e utilizată e unul nou. Fiindcă în "infuzia/cu aromă de cer" subzistă înțelepciunea, din care doar "un strop" ar fi necesar spre a fi împăcat, simultan, cu sinele și cu lumea.
Dintr-o aparentă inerție, lumea interioară tinde spre un echilibru al stărilor contrastante. Cumva, dezamăgirea vine dintr-o recunoaștere a acestei inerții, care ar putea anula actul mistic al absorției sinelui într-o lume aparte, opunându-se entropiei.

Titlul pare a fi în cotrast cu întregul, dar, meditând puțin, mi-am amintit că te poți asculta și în piatră (a propos de ce spuneam și eu în finalul unei poezii). Da, e starea aceea de încremenire a omului mistic în actul contemplației.

Deși se pot naște multe controverse aici, în opinia mea, argumentată suficient (încât să mai fiu sancționat o dată - glumesc, desigur), acord poeziei acesteia o steluță de suflet.

"Fiecare poet are destinul său; fiecare poezie, de asemenea". Mă bucură faptul că ai găsit ceva citibil și recitabil aici.

Dragă Liviu, păi văd că este citită poezia aceasta, chiar de către contemporani. Fiecare poet și fiecare poezie are destinul său. Ceea ce este bun răzbate până la urmă, dincolo de cât de vizibil este. Ion Muresan este Ion Mureșan, iar eu sunt eu.

"doamnă", "persoana", iar în final, reformulez: Da, roșu și albastru, o combinație care merge spre verde". de fapt, așa am vrut să se înțeleagă, dar dădea impresia (și chiar era) de dezacord.

Versul acela cu mâna fluturând "ca un steag găurit fără stemă" și cele trei din final sunt cele mai bune. Mă bucur că mai scrii. Chiar bine. Și începutul e în tonul potrivit. Al patrulea vers e surprinzător, chiar dacă e completat de un altul în care apare același cuvânt, "cap". În fine, am înțeles.

Am scos versurile acelea cu spăimoșul și cu mocofantele, iar textul urmează,zic eu, același registru stilistic. Îți mulțumesc, Mădălina, pentru sugestiile binevenite; Eugeniei, pentru recomandare, și sistemului, fiindcă nu i-a luat steaua roșie.

Domană Mamier, cred și eu că are ceva din sufletul slav (poate că am și ceva sânge rusesc, după cum spun unele povești legate de numele meu, chiar dacă eu mă consider român și iubesc acest popor). Sunteți a doua pesoană, după criticul literar Ieronim Tătaru, care găsește în poemele mele misticul și religiosul. Poate mai sunt și alții, am uitat eu. Vă mulțumesc.

Ioan-Mircea, parcă mi-ai sugerat că am încurcat acele combinații de culori. Roșu și albastru, da, merge spre verde. Îți mulțumesc pentru semnul acela. Cred că l-am văzut.

Uneori nu reușim să ne dozăm cât mai bine stările sau inspirația se diminuează și cădem fie în "sclipiri" raționaliste sau în broderii textualiste. Am recitit de mai multe ori să văd ce impietează asupra unui mesaj care s-a dorit, în mare parte, duios. De aceea sunt de acord că nu își au loc "jongleriile" lingvistice aici sau nu în maniera aceasta. Chestia aceea cu unchiul Tom se poate scoate, fără a modifica nimic în versurile alăturate. Acolo unde am vorbit de spăimoș si mocofanți e necesară, însă, o rescriere. Să vedem dacă voi găsi starea necesară.
De chilie doream să spun mai înainte, dar am scris altceva.

Vasile, sigur că acolo ar fi miza textului, chiar cu versurile acelea pe care le-ai văzut puțin altfel.

În concluzie, despre mocofanți și spăimoși pot vorbi în altă poezie.

Sigur, Mădălina, inserțiile acelea au venit mai întâi, din "pregătirea tonului", și au rămas acolo, cam neinspirat, dar nu din "scorțoșenie" sau emfază. Probabil că voi modifica în manuscris, lăsând doar "crusta moale a singurătății" și chestia cu "spăimoșul", care ține de stilul meu, fie că este neagreat de alții. Mă bucur că ți-a plăcut ideea cu acea colibă, care vine dintr-un text mai vechi, la fel de simplu, dar cu un alt imaginar, în ansamblu.

E un text scris chiar la prima mână, de aceea cred că este firesc să ami aibă și "aluviuni".

Ar mai fi o problemă repetarea lui "dar" și a lui "care", însă, probabil, se mizează pe această recurență. E drept, fără ele ritmul ar avea de suferit.

Ce e drept, am evitat "prăpăstiile", dar nu înseamnă că am răms la suprafață.
Sarea este esența aici, fiindcă fără ea nu s-ar simți "cristalizarea" liniștii.

Doamnă Mainka, mă bucur că v-a atras ceea ce am scris aici despre cartea domnului Ruscu. Autorul a așezat altfel, pe alocuri, textul, dar nu cred că și-a dorit, în acest volum, poezie.

Am citit poezia aceasta încă dinainte de a fi recomandată și mi-am zis că voi reveni și cu un semn de lectură, chiar dacă părerea mea nu contează. Sincer, și eu aș fi recomandat-o, fiindcă are o circularitate compozițională bine realizată, o melodicitate care vine nu numai din acel refren din prima și ultima strofă, e scrisă cu sensibilitate și, în ciuda unei teme și a unor motive frecvent utilizate, surprinde, mai ales prin schimbarea perspectivei din final. Adică versurile 3, 4 și 5 din ultima strofă au strălucirea pe care numai soarele interior al ființei poetice ne-ar fi putut-o trimite.
Acum poate sunt eu subiectiv, fiindcă, în ciuda disputelor dintre mine și autoare, nu de puține ori ne asemănăm ca tip de snsibiltate artistică. Și ar fi păcat să nu remarc aceată poezie.
Ma spun că mi-au plăcut și analogiile dintre inima însinguratului și inima casei. Încă dinaintea ajungerii cu lectura la final am remarcat acest lucru. Nu cred că reluarea într-o formă imperceptibil nuanțată a ideii impietează cumva asupra conținutului.

Doamnă Mamier, în ultimul timp, am fost mai neinspirat, acum știu că mi-a ieșit ceva aproape de potențialul meu. În ceea ce privește stilul, mijloacele artistice, tehnici etc., cred că știți că pot scrie pe diverse tonuri. În ultimul an a predominat stilul acesta mai meditativ.

Vasile Mihalache, ai dreptate cu finalul. Eu nu îl văd prea moale, dar mă împiedic într-un fel în ultimele două versuri, nu pentru că nu ar exprima ce am dorit, ci fiindcă ar mai fi trebuit scris ceva, însă am oprit brusc discursul. Poate e mai bine așa, fiindcă aș fi scris prea mult.

Vă mulțumesc amândurora pentru lectură și semne.

Ioan-Petru Gârda văd că se pricepe și la blestem(ății) umoristic(e), că de parodiat știam deja că este capabil, după ce a scris excelenta replică după "Mistrețul cu colți de argint" de Șt. Augustin Doinaș. Nu știu dacă pot spune multe aici, înafară că a respectat spiritul originalului, are o prozodie ireproșabilă, imaginație foarte bună (și ce altceva îl putea inspira mai bine decât realitatea). Și cum nu sunt foarte multe opere umoristice valoroase care să aibă forma blestemului, cred și eu că trebuie remarcată poezia aceasta.