George Pașa

În primele comentarii, scrise începând de acum două săptămâni, vă spuneam și despre pronunțarea și scrierea acelei structuri, însă, din cauza unei erori, acestea nu au fost înregistrate. Așa este, putem face abstracție de scriere și să pronunțăm cum ziceți (chiar Ion Barbu mai scria așa, cu o silabă în plus). Problema este că se pronunță împiedicat, din cauza prea multor consoane [n]. Doream să spun „M-aș reîntoarce-n zâmbet”, însă am scris „cântec” (poate mă gândeam la titlul unui text de al meu, „Reîntoarcerea-n cântec”). E bine că ați revizuit punctuația și că textul a ieșit de la atelier. Puteți lăsa așa.

Ar merge și „cum celebrăm, înșirați, saltul ritmic al pieptului”.

Mulțumesc frumos, Maria, atât pentru gândurile tale de aici, cât și pentru traudcerea textului în franceză. Știu că odată mi-ai zis să mai scriu despre „castanul meu”. Și aici, în ciuda acelei negații, l-am folosit drept pretext liric.

Cele trei secvențe ale textului au, totuși, o unitate, încât n-aș zice că sunt poezii independente, chiar dacă ar putea fi citite și așa. M-a impresionat, fiindcă există și reflexivitate, și expresivitate, dată nu numai de elementele de pastel din prima secvență. Între sensibil și reflexiv există, de altfel, o contopire. Ideea aceea a îmbrățișării dintre viață și moarte în același suflet m-a facinat și pe mine, nu de puține ori, ea venind nu numai din arhiva sufletească, ci și din cea culturală, regâsindu-se și la M. Eminescu. Fără îndoială că aici avem o altă expresie, chiar alt înțeles.

N-aș vrea să fiu cârcotaș, însă mi se pare că utilizarea gerunziului în ultimul vers din a doua secvență creează o anumită incoerență, mai potrivit fiind acolo prezentul indicativului într-o propoziție temporală: ”când celebrăm”. Sau altceva, fiindcă nici temporala nu e chiar potrivită pentru ideea urmărită. Sau dacă nu acel „noi” „celebrează”, ci „otrava și bucuria”, ar trebui spus „înșirate”. Mie așa mi s-a părut, să nu fie cu supărare.

Ce-ar fi dacă ați zice: „M-aș reîntoarce-n cântec”? Ar fi cam aceeași idee și s-ar păstra ritmul.

Ideatic și stilistic, textul nu e rău, însă mai necesită unele revizuiri, atât la nivel de prozodie, cât și de punctuație. Spre exemplu, versurile care conțin structura „m-aș reîncarna-ntr-un zâmbet” strică măsura și ritmul versurilor. Poate găsiți un alt verb, fără a schimba ideile. Aveți cam multe virgule în plus, dintre care două sunt între subiect și predicat.

Mult succes!

Ceea cee spunea Maiorescu rămâne valabil și astăzi, domnule Dume, chiar dacă „materia sensibilă” a evoluat. Nu am căutat nicidată perfecțiunea formală, acesta fiind un atribut al formaliștilor și neoformaliștilor. Dar a căuta „cuvântul ce exprimă adevărul” rămâne un deziderat, fără îndoială. Deocamdată, textele mele se desfășoară în forme pe care le-am experimentat de ceva vreme. Va veni, probabil, și vremea desfășurării în formele inedite, experimentate prea prea puțin și lăsate la dospit. Când vor crește îndeajuns, se vor așeza singure pe hârtie.

Probabil e și ceva tristețe, și renunțare domnule Popovici, chiar dacă există o bucurie interioară nelăsată să iasă așa, tam-nesam, la suprafață. Cumva o armonie între contrarii. Citind ce ați scris, cu o zi parcă înaintea mea, am observat că v-ați referit și dumneavoastră la pocnetul castanelor. E o coincidență, fiindcă referentul acesta din real nu există doar pe Bulevardul Independenței (Castanilor) din Ploiești. Ideea aceea cu „direcția bună” nu știu dacă nu ar putea fi contrazisă chiar de propriul sine, fiindcă fără iluzii am cădea în depresie majoră. Și chiar nu sunt bântuit de așa ceva!

Ottilia, oricare spusă (zisă) „originală” presupune (cred că ești de acord) o sinteză a ceea ce deja s-a trăit/gândit de mai mult timp. Nu caut originalitatea formală, mai degrabă o expresivitate care să exprime cât mai bine cu putință ceea ce simt/gândesc/iubesc/închipuiesc.văd etc. De aceea vorbesc despre „ceele luminate doar pe jumătate”.

Vă mulțumesc tuturor pentru frumoasle gânduri și pentru aprecieri! Sper să mai scriu. Și să scriu bine.

Ștefane, culmea este că aici am mizat pe idei, nu pe imagini. Dacă ele există și ți-au plăcut, să zicem că este o coincidență fericită. Sau poate că nu (altora poate nu le spune nimic textul acesta).

Maria, mă bucură gândurile tale. Mai ales că știi: unele dintre cele ce spun aici au un parfum dintr-un altădată. Mulțumesc pentru traducerea textului în franceză.

Mulțumesc și redactorului care m-a uimit din nou prin recomandarea textului, mai ales acum, când părea să nu mă mai mire nimic.

Ei, Silvia, cum așa, să îndoiești vinul ăsta vechi cu apă?! Sunt vreo câteva metafore la limita clișeului („cătușe de tină”, „mărul plăcerii”), însă contextul cred că este inedit. Fără îndoială că mi le-am asumat. Mulțumesc!
Felicitări pentru carte și mult succes!

Aș zice că textele de aici au punct de plecare într-o altă poezie de-a mea (nu-mi aduc aminte acum titlul): „Când nimic nu pare să conteze,/ important e să-ți auzi bătăile inimii/ și să mergi mai departe.” De aici și capătul ca laitmotiv al volumului. Dar, desigur, nu vreau să cad în păcatul explicării propriei poezii.
Vă mulțumesc pentru semnele de lectură: domnului Oancea (căruia îi spun că nu a citit bine indicația tipului de text, acesta fiind „pașadine”; desigur, poate fi o eroare de tastare), domnului Dume (care a înțeles destul de bine substanța poetică de aici) și, nu în ultimul rând, redactorului care m-a surprins cu recomandarea textului (nu înseamnă că nu ar merita), eu nefiind prea obșnuit cu asemenea aprecieri pe site-ul acesta.

Succes în munca domniilor voastre!

Mi se pare mult mai coerent textul acesta și - lucru pe care l-am întâlnit mai rar în ceea ce scrieți - reușește să creeze emoție estetică. Observ că vă bazați mai mult pe o „ars combinatoria”, care poate să fie eficientă estetic, pe măsură ce reușiți să vă debarasați de vorbărie și de formulări care nu par să spună nimic. Oricum, știți principiul „Non multa, sed multum”, așa că ar fi mai bine dacă ați reuși scuturarea de podoabe stilistice. Principiul acesta cred că rămâne valabil și astăzi.

Toate cele bune vă urez!

Revista „Algoritm literar” are meritul de a găzdui atât scriitori consacrați, cât și creații valoroase ale unor autori ignorați de revistele ”cu ștaif”, unde am citit, uneori, articole și creații inferioare celor propuse nouă de Ioan Barb. A foat una dinte primele reviste la care am colaborat și, probabil, ultima care mi-a acceptat creațiile. Viață îndelungată acestei reviste!

Vă mulțumesc frumos pentru semnele de lectură, mai ales când știu că lumina vine din niște suflete alese. Sincer, e o surpriză pentru mine.

„Mai bine după ore, -acas’ la mine,
Căci după școală este cam riscant!”
(Vali Slavu

Ei, pân-acasă drumu-i lung,
Și nici nu știu când o s-ajung,
Căci pokemoanca (nașparlia)
Îmi tot consumă bateria!

Variantă pentru ultimul vers: „M-ai vrea o pokemoancă... după școală?!”

Cum sta băiatu-n bancă, prea spășit,
Un drac de fată i se puse-n poală
Și-i zise-ncet: „Te văd așa pleoștit!
Vrei să-ți fiu pokemoancă după școală?!”

Am urmărit duelul dintre cei doi distinși epigramiști, ca un pasionat de literatură, eu nefiind epigramist. E redundant să mai spun că umorul din epigramă (când este; când nu, „nici Dumnezeu nu cere”) este un atribut al inteligenței. Nici nu trebuie mereu să râzi cu gura până la urechi, cum greșit mai cred unii. Prin urmare, când este bine realizată, epigrama nu este nicidecum un „gen minor”, cum spun gurile rele.
Felicitările mele, domnilor! Mulțumim pentru semnal, domnule Norea!

Eu am remarcat cele trei lucruri enunțate la început. Conceptualizare orcium exista în poezia ta de până acum și ar fi fost inutil să mai spun. M-am orpit aici fiindcă, după gusturile mele, se păstrează atributele poeziei dintotdeauna. Repet, nu sunt critic literar, chiar daccă mai scriu, uneori, despre poezie.

Îmi place textul, fiindcă are substanță, melodie și trăire. Poate că este un ecou al unor ritmuri și trăiri de ieri, dar ce nu este recurență în lumea noastră plină de absență. Aș spune mai multe, însă mi-am adus aminte că nu sunt critic literar, poate, din când în când, poet. Și mă rezum la acest „joc secund”, poate mai îndepărtat de idelile textului, însă cumva în acord cu ritmurile pe măsutra de 17, parcă predominată aici.

Cum amintiri nenumărate se-adună-n cuibul unei veri
în care-am adunat regretul de-a nu cânta la fel ca ieri!
Tot într-o doară,-ți spun acuma că printre stele și scântei
trăiește-un vis de fericire născut pe-aleile de tei,
unde-un poet, în pas cu vremea, făcea iubirii veșnic pod,
încât nimic să nu mai fie fixat pe-al morții calapod.
N-am vrut să mai închid cortina: de-acum povestea are miez;
chiar de-aș cânta în ritmuri lente, eu port mereu același crez
că nu e notă rătăcită pe portativul de tăceri
care să nu adune-n sine povara clipelor de ieri.

Vă mulțumesc, doamnă și domnule, pentru semnele dumneavoastră de lectură. Să ne citim cu bine!