George Pașa

Domnule Dume, știu că nu ați publicat mult timp vreo carte, doar am aproapectoate cărțile dumneavoastră. Dacă mă refeream la grabă, nu mă refeream (cum greșit înțelege domnul Caragea) la cât și cum să scrieți sau la când să scrieți. Mă refeream la posibilitate ca aceasta să nu fie bine corectată (cum vi s-a mai întâmplat) și la motivul pe care vi l-am mai zis. Oricum, dumneavoastră știți că vă apreciez creația, iar alții probabil că nu știu că am și scris despre aceasta. Eu oricum nu sunt critic literar (deși m-aș pricepe) și nu am scris decât depsre ceea ce mi-a plăcut.
Vă mulțumesc pentru carte. O voi citit cu plăcere. Vă voi comunica scurte impresii.

Felicitări, încă o dată!

Felicitări pentru această nouă carte, domnule Dume. Sper să ajungă la inimile cititorilor. Cred, totuși, că vă cam grăbiți să le dați drumul în lume, chiar dacă, poate, gestația lor a fost îndelungată. Ar fi păcat să nu aibă ecoul meritat.

Mă bucur că v-au plăcut versurile acestea, domnul Dume. Nu e cine știe ce aici. Mie mi se par mai bune poeziile pe care le-am scris în prozodie clasică.
Mulțumesc!

Cred că autorul este printre cei puțini de la noi căruia îi reușește așa de bine colajul. Dacă în urmă cu mai mulți ani trimiterile (citatele) și interpretările aveau o pondere mai mare, acum sunt inserate mult mai multe idei personale.
Este, de asemenea, de admirat cum reușește autorul să ordoneze așa de bine haosul de semne. Masca tragedianului și cea a comicului aș zice că sunt aici totuna, fiindcă orice față are și revers. Pe mine nu m-a deprimat niciodată Cioran, fiindcă vedeam, și în cele mai negre gânduri ale sale, seninul ce-l străjuia din umbră. La fel se întâmplă și când vă citesc aceste personale. Nici nu ai ce spune prea mult despre aceste texte, doar să faci un „joc secund mai pur” sau mai impur. Să fii de acord cu unele idei și să spui altceva aproape de acestea sau să nu fii de acord și să-ți dea ghes limbarița, încât să spui cu totul altceva. E absurd textul acesta, dar câtă ordine în absurdul său. Este cum ar fi să te lovești de propriul sine, iar acesta să-ți răspundă simplu: știam. Și tu să te întrebi ce știa, iar pentru aceasta ar urma un șir de căutări, amânări, dezertări, contraziceri etc. Că Sinele ăsta este așa ca un nor sau ca o plută spre necunoscut. Și, sigur, cititotul (da, cititotul) va zice: „Lasă-l, săracul, că e dus cu pluta!” Finalul de aici vine ca o trezire.

Clar! Finalul îmi place mai mult. Umorul este și direct, dar și subtil. Dar de ce ar fi ritmate în poezie „adn arn și alte prostii”? - se-ntreabă e(g)oul liric. Dar de ce nu? - ar zice alții. Chestia este că oricare cuvânt și-ar putea găsi locul în poezie (sau, mă rog,în poeme). Dar să fie cuvinte, nu vorbe.

M-am jucat și eu cu alfabetul, parcă acum vreo 8-9 ani, dar versurile erau lungi și rima doar interioară. În plus, cuvintele nu începeau cu aceeași literă. Ceea ce ați reușit aici este o performanță bună. Nu-i de ici de colo!

„derapați”, nu „drapați„, desigur

Domnule Racheriu, deși sunt convins că nu veți ține seama de ceea ce spun, totuși conștiința mă obligă să spun că drapați mult de la ceea ce poate fi considerat un text poetic. Am vrut să spun mai de mult acest lucru, dar mi-am dat seama că ar fi în van. Nu orice gând așezat sub forma versurilor poate fi poezie. Aici măcar nu mai utilizați pleonasmul (o fi, poate, mijloc artistic, de aceea nu ați ținut cont de observațiile pe care le-ați mai primit în acest sens). Știu că doriți un stil propriu de a scrie, dar astfel vă îndepărtați și mai mult de poezia pe care, totuși, o scriați în urmă cu mai mulți ani. Aici sunt niște gânduri, nimic mai mult.

P.s. Dacă mi-am călcat pe inimă să spun ceva este și pentru că sunteți unul dintre puținii membri ai Agoniei care citește aproape tot ce se scrie pe aici. Și, măcar pentru acest lucru, ar trebui să vă prețuim. Păcat, totuși, că ați ales un astfel de drum în poezie.

Felicitări pentru acest prim volum de proză, domnule Barbu! Din prezentarea dată, înțeleg faptul că este o carte mai degrabă pentru copii mari. Desigur, și adulții se pot delecta cu aceste povestiri, fiindcă miracolul poveștii există la orice vârstă.

Cred că este una dintre cele mai reușite creații ale autoarei. Secvențe poetice grele de sensuri, sublimate îndeajuns, reflexive, fără a fi ermetice sau obscure. O concizie la care se ajunge numai printr-un exercițiu poetic deosebit, dublat de un talent fără de care nimic nu s-ar desăvârși. Descopăr o altă față a creației autoarei: una care se eliberează de prozaism inutil, de locuri comune. O scriitură suficient detașată, spre a oferi cititorului puntea de pe care să plonjeze în miezul textului. Poate juxtapunerile din a doua secvență - deși necesare, pentru a confirma realitatea, uneori, strivitoare - ar părea ieșite din ritmul impus rostirii poetice, dar numai până la o limită, fiindcă sunt un fel de liant pentru ideile din ultima secvență. Surprinzătoare este și metafora „slițul geamului”, care, deși adecvată contextului, mie nu îmi place.

„Lemnul crucii”, desigur.

Aș începe cu un clișeu. Două inimi gemene bat la unison, iar când una sfârșește, cealaltă preia bătăile celeilalte. Este, totuși, o viziune personală asupra artei ca act pur de eliberare sublimată a durerii, de care încercăm să ne detașăm. Iar plânsul interior sfârșește nu în nuntirea morții, ci în tocmai ceea ce spuneam anterior: sublimarea prin scris. Nu înseamnă că lipsește (dimpotrivă) cealaltă fațetă a viziunii auctoriale: iubirea care trece prin carnea ce luptă cu durerile cărnii, sublimate în crucea pe care o purtăm, zi de zi, ceas de ceas, fiindcă ni s-a arătat semnul mântuirii moastre. Creatorul ne-a oferit un model al desăvârșirii noastre.
Nu înseamnă că doar acest final mi s-a părut deosebit, cum nu înseamnă că totul în acest text mi s-a părut reușit. Nu este aici nicio muzică. Sau poate că, față de domeniul muzicii, în poezie și aritmiile pot avea alfabetul lor emoțional inefabil. Secvența a treia valorifică, destul de bine, un clișeu prezent, oarecum exasperant, în poezia de astăzi, anume acela al scoaterii inimii și oferirea ei drept ofrandă. În plus, relația magică dintre victimă și călău.
Vă citesc textele de ceva vreme. Am observat că, doar uneori, tendința spre literaturizare duce la ascunderea emoției din spatele versurilor. Aici, în mod fericit, acest lucru nu se întâmplă (sau prea puțin).

M-ați speriat puțin cu atâtea aprecieri, deși știu că nu sunt în scest grupaj poetic texte extraordinare, dar nici de aruncat. Ce-i drept, am mizat pe versurile acestea, fiindcă vreau să închidă un volum de „pașadine”.
Da, Dorine, un fel de „maieutică poetică”. Atmosfera, într-adevăr, mi se pare și mie că este aceea care contează mai mult.
Neîndoielnic, domnule Dume, fiecare „parte” este, de fapt, un text aparte. Le-am scris împreună (mai am astfel de grupaje) fiindcă au, totuși, o temă comună și câteva motive, toate văzute din perspective diferite.
Nu pot fi despărțite, Iulia Elize, fiindcă alcătuiesc un întreg. Dacă un vers ar lipsi, nici poezia n-ar mai fi. Textul era recomandat înainte să existe vreun comentariu. Este posibil să nu fi observat.

Onorat de aprecierile domniilor vostre, inclusiv din partea redacției.

Este un text care mi-a plăcut, doar un epitet mi se pare cam nepotrivit, în construcția: „o voce grasă de clavir”. Probabil s-a vrut evitarea unuia prea comun, „voce gravă”, deși era mai potrivit. În rest, sunt foarte multe versuri care mi se par bine realizate. Doar câteva exemple: „altădată prindeam somnul din fuga calului/ mi s-au lipit urmele lui de călcâie și nu se mai iau”; „inteligența calcă numai pe vârfuri nu deranjează”; „ce botniță voi pune ierbii să nu muște?” Dar, în primul rând, deosebită mi se pare tonalitatea poetică, de o melancolie gravă, atenuată însă de o ușoară notă șugubeață.

Am uitat să spun că este o literă lipsă în cuvântul „îndepărtat”.

Ce mi se pare mai reușit la textul acesta e faptul că nu se folosește un imaginar poetic spectaculos, lexicul este simplu, însă conținutul este bogat în sensuri. Aceasta este, de fapt, adevărata simplitate. Fiorul mistic este dublat de o voce gravă, dar tandră.
Un text care mi-a plăcut.

Nu pot modifica a doua strofă, fiindcă exprimă ceea ce am dorit, mai mult sau mai puțin reușit la nivel formal. Ultimul vers trebuie să fie cel mai puternic într-o „pașadină” (așa am poreclit eu acest tip de texte). Mă bucură faptul că ai găsit aici ceva interesant.

Vă mulțumesc pentru păreri. Parafrazând, aș zice: „Dacă sens nu e, nimic nu sunt”. Sau poate că nu sunt decât o eternă căutare de sens. Ca oricare om, de altfel.

Cel mai bun mod de a cinsti memoria unui poet (în cazul acesta, poetul latin Ovidius) este acela de a citi ce a scris. Sufletul său oricum s-a întors Acasă. De aceea, fiecare răsărit de soare ne reamintește acest lucru. Și, de la o zi la alta, speranța renaște.

Mulțumesc pentru impresie, domnule Rachieriu. Este o interpretare posibilă.