George Pașa

Da, Ottilia, este referire la duelul dintre lirică și epică. Cred, totuși, că ele se pot împăca foarte bine. O dovedește și scena finală de tipul „pupat Piața Endependenței”.
Eu am vrut ca ambele muze să fie ceva mai înțepate decât aceia pe care îi inspiră.
Onorat de aprecierea ta.

Am corectat, Dragoș. Inițial, personajul se numea E. Pică, dar corectarea automată îmi schimba mereu „E” în „F”. Așa că am făcut un compromis, numindu-l Es Pică. Și e mai bine așa, că de pică „s”, rămâne epica în picioare. Celuilalt personaj i-am zis întâi Li Rică, dar, gândindu-mă la numele de Iri(nel), i-am zis pur și simplu Ir.

Doamnă Iulia Elize, din păcate, în primele două versuri din strofa a treia se pierde ritmul și măsura. N-am sta să număr silabele, dar se simte acest neajuns unuia care e familiarizat cu scrierea/lectura versului clasic. Să nu credeți cumva că aș lua în derâdere ceea ce ați scris, însă am vrut să dau, dacă doriți, o mână de ajutor.
Desigur, am văzut că nu ați ținut neapărat să mențineți endecasilabul, dar, dacă în prima strofă aveți măsură egală în versurile care rimează, în prima terțină este evidentă pierderea de ritm.
Cu stimă,
George Pașa

Cu vârsta, am reușit să mă detașez puțin de tot ceea ce înseamnă agoniile (în sensul de „zbaterile”, conform principiului care dă sensul activității de pe acest site) fiecăruia dintre noi. Desigur, e mai greu când trebuie să-ți aperi „copiii” (citește textele proprii). Față de discuția față în față, când se poate vedea din limbajul nonverbal dacă interlocutorul glumește sau nu, mai precis, îl provoacă ironic pe receptor, pe internet, e mai greu să îți dai seama de acest lucru în toate cazurile, doar dacă îi cunoști bine stilul de a comunica al aceluia. Cred că în multe cazuri se ajunge la conflict tocmai din acest motiv. Dacă ți-ar vedea fața car spune „Hai, mă, că nu e chiar așa!, poate că ai răspunde și tu în aceeași manieră, până discuția depășește nivelul conflictual și se ajunge la un fel de armonie a contrariilor.
Știu, conflictele, nu de natura celor prin care s-a ajuns la sancțiuni, pot fi stimul pentru creativitate și dorința de autodepășire. Poate că o cale de mijloc între apatia în care intrase Agonia de mai bine de cinci ani și starea de spirit de acum sau din urmă cu 15 - 17 ani ar fi ideală. Dar nu suntem atât de nebuni să credem că idealul poate fi atins.
Eu încă n-am ieșit din apatia ultimilor ani. Drept e că și dacă aș ieși, prin texte provocatoare, mulți nu ar reacționa, fiindcă unii dintre colegii mai vechi știu că nu e ușor să mă provoace, la rândul lor.

Din păcate, disputele de pe Poezie.ro sunt tot mai dese. Nu vreau să învinuiesc pe nimeni; ca oameni, cu toții greșim. Mă întreb de ce niciuna dintre părțile implicate nu a cedat. Știu că toți suntem orgolioși, însă am observat, de când sunt aici, că am ieșit mai ușor din unele dispute prin umor sau acceptarea ironică a părerii interlocutorului decât prin inflamarea egoului și acuze.
Îmi pare rău atât de Irinel, cât și de Dragoș (am aflat că e aceeași persoană). De faptul că Dragoș a fost banat mă simt și eu vinovat, deși gestul meu de a-i recunoaște atunci stilul scrierii sub semnătura Paul Coculeanu a fost ceva involuntar, fiindcă mă gândeam că îl plagiază cineva.
Oricărui om trebuie să i se acorde șansă. Poate că implicarea sufletească prea mare l-a adus în situația aceasta neplăcută. Oricum, nimeni nu împărățește pământul, iar dreptatea adevărată e numai în mâinile Lui Dumnezeu. La ce bun să ne supărăm asemenea unor copii cărora li s-a luat jucăria preferată?

Irinele, respect opinia ta, chiar dacă nu văd aici vreun text poetic. Sunt mai mult niște gânduri, cu vagi reflexe poetice. E mai mult o viziune sarcastică asupra excesului de referințe culturale din postmodernismul românesc, exces care continuă și astăzi. Oricum, referințele culturale constituie „cârje” textuale mai cinstite decât răstălmăcirea într-o creație presupus originală a viziunii poetice a altui scriitor (pentru aceasta, există parodia ca modalitate).
Dar, să nu divagăm.
Onorat de comentariul tău critic!

Vă citesc de multă vreme scrierile. Reușiți, în ultimul timp, să vă eliberați de lanțurile metaforice care făceau textele dumneavoastră, nu de puține ori, incomprehensibile, chiar obscure. Și era păcat, fiindcă am observat că aveți o cultură poetică destul de bogată.
Întâmplător sau nu, cam aceleași imagini poetice remarcate și de doamna Enea m-au impresionat și pe mine.
Hristos a înviat!

Cred că subiectul scrierii de aici mergea mai degrabă într-o proză scurtă. Realizarea de aici, un text narativ-descriptiv, nu pare nici proză, dar nici poezie.
Știu că nu vei fi de acord cu mine, dar am zis, poate cândva-cândva îți vei da seama unde greșești uneori de nu are impactul scrisul tău și la cititori ca mine.
Fără supărare!
Hristos a înviat!

Nu știu dacă se înțelege din ceea ce am scris că sunt și eu ironic (chiar autoironic). Scrie cum ți-e pulsul poetic, dar cum pulsul ține și el de ritm... Adică ritmul, fie și interior, cred că ne mai ajută să „vedem” poezia. Astfel, eu o găsesc și în multe secvențe din scrierile lui Cioran. Și antipoezia e tot poezie, fiindcă are o referință poetică, deși polemizează cu aceasta, cum faci și tu aici.
Mie mi-a plăcut textul tău, dar am intervenit târziu, fiindcă am scris acea replică de mai sus, care pleacă de la textul tău (deci nu e originală).

Poemele sunt uneori cutiuțe cu prostioare
Lui Irinel Georgescu

De-ai ține ritmul și-ai rima cuminte
„ceară” cu „fiară”, „văi” cu „hăndrălăi”,
fii sigur că-mi aduc ușor aminte
să-ți dăruiesc o stea cu zurgălăi.

Tu lasă pasărea să zboare liber,
și rima dă-o naibii că nu-i foc;
vezi, ritmul parcă-i înghițit de-un biber,
măsura bate pasul tot pe loc.

Imaginația e-al dracu’ lucru,
îndeosebi când țipă în pustiu,
parcă-i o floare strânsă-n involucru
ce-i mirosită de un ageamiu.

Oricare text iubit de bocitoare
își țese ritmul din țărâna grea,
de unde vine, când și când, o boare
de cimitir, iar înserarea-și bea

secundele ce intră în crepuscul,
amestecate cu un dram de vis.
Poemu-și cerne trupul său minuscul
printre iubiri ce poarta și-au deschis.

Domnule Mureșan, aveți dreptate, dacă vă gândiți că mă adresez către cineva (către muză). Dar tot la fel poezia, dacă o personificăm e tot „moartea mea vie” (știți cum se zice despre ceva sau cineva că „e moartea mea”. Nu e ghicitoare, doar am vrut să îi determin pe cititori să nu se mai sperie de ceea ce scriu.
Așadar, și poezia, mânca-o-ar tata pe ea!

Ambele sunt corecte. Înseamnă că înțelegeți scrisul meu. Era ușor, v-ați prins.
Felicitări domnilor Stănică și Mureșan!

Poeziile

Dragii mei, am scris aici un fel de ghicitoare, fiindcă, de fapt, versurile mele sunt, uneori, enigmistice. Vreau să văd dacă soluțiile voastre privitoare la această def(iniție) sunt aceleași cu soluțiile gândite de mine(două la număr). Adică e o „ghicitoare” mai spiritul meu sucit.
Haideți, curaj, nu e greu!

Deși unii au poezia în sânge, se poate spune că ea ajunge și în oase. Până la urmă, se calcifiază odată cu ele. Nu-i rău, și asta le asigură permanența.
Poemul, desigur, e și despre altceva. Poate îmi fac timp, altcândva, să spun mai mult, fiindcă nu vreau să bat câmpii.

Vecine, în primul rând mă refer la muza aia din poză, care fără îndoială e muza artei buleftrice.
Răspund:
- Vecine, „ia, eu fac ce fac de mult”/ vreau și eu să fiu mai cult,/ să nu-mi prind urechea iar/ în tabloul poezar.
- Dar nu-ți mai băga capul unde unde nu-ți fierbe oala cu metafore. Siguranțele-s bune, chiar dacă vechi.
- Păi ce siguranță să am cu așa muze? dispar când nici nu te-aștepți.
- Fii și tu mai direct, ce naiba!
- Corect. Jos cu limitatorul de viteză poetică!
- Așa, așa, vecine.

Da, am greșit spunând că textul e departe de viziunea lui Dimov. De fapt, trăim în același ocean textual, unde chiar și extremele se atrag.
Onorat de însemnare! M-ai nimerit!

Frumos comentariu, Bogdane. Dacă aș fi scris într-un stil oral, la care am renunțat parțial în ultimul timp, aș fi zis: „Bine pe naiba!”, în condițiile în care devenirea continuă a formelor oferă, mai degrabă, nesiguranță. În aceste condiții, nu lipsește autoreglarea, nici măcar în convenția aceea care limitează, chiar dacă formele artistice nu țin întotdeauna cont de ea. Și e bine așa, nu e niciun pericol.
Ca să continui în linia ideilor tale, aș zice că siguranța aia poate fi și aceea de care scriam, parcă prin 2008, în poemul „Ars buleftrica”. Nu zic mai multe, că nu explic textul. De fapt, am vorbit pe lângă el, parcă muștruluindu-l că s-a dus, după câteva versuri, la somn.
Îți mulțumesc frumos, ești prea generos! Ai înroșit cerul Agoniei cu atâtea stele! Bine că nu vedem roșu înaintea ochilor. Iar dacă ar fi așa, știm să ne impunem exerciții de relaxare. Citim ce mai scriu alții.

Da, o prietenă bună (nu virtuală) mi-a spus că exagerez când am așteptări de la ceea ce scriu, fiindcă sunt mulți care (ca și mine, de altfel) citesc fără să aibă pornirea de a spune ceva despre text. Oricum, nu vreau să plictisesc, voi rămâne un simplu cititor, așa cum am fost o viață.
Am înțeles de la tine că e un tex superb, dar nu ai zis de ce. În schimb, ai vorbit despre ceea ce scriu eu, în general și ce influență am asupra ta. Ca oricare autor de texte (chiar și unul genial), și eu scriu texte buruienoase. Acesta știu că nu e unul rău.
Onorat de însemnul de lectură!

Îmi pare rău, n-am vrut să provoc un asemenea deznodământ al acestui text, care, oricum, nu și-ar găsi locul în alte pagini decât aici, deși nu e legat doar de Agonia. Mă mândresc nu neapărat cu textul, deși nu-i rău, ci cu faptul că i-am prevăzut destinul, adică tot ai aruncat cu „roșia în cinci” după mine când ai aflat că nu mai postez aici. Glumesc, desigur.
Să fie pace pe aici, vorba nu mai știu cui (să mă scuze că am uitat)!