Semn(al) de carte: Ioan-Mircea Popovici – „toamna, ca și ploile, vine de la histria/ l'automne, tout comme les pluies, vient de histria”

În luna septembrie, a ieșit de sub tipar volumul de versuri „toamna, ca și ploile, vine de la histria (ziduri surpate)/l'automne, tout comme les pluies, viens de histria (murrailles écroulées)” aparținând profesorului constănțean Ioan-Mircea Popovici. Avem în față o ediție bilingvă, în română și în franceză, traducerea aparținând Mariei Gheorghe. Deși este o carte realizată pe cont propriu (samizdat) de Maria Gheorghe, cu acordul autorului, volumul de față, cu desene sugestive aparținând Dorinei Popovici, are toate atuurile unei cărți de calitate, nu numai prin aspectul grafic, ci și prin conținut. În cele 320 de pagini, regăsim poezii scrise de autor între 2007-2011, postate, în mare parte, pe site-ul „Agonia” (atât în original, cât și în traducerea Mariei Gheorghe). Textele sunt grupate în cinci „cărți”: „La marginea infinitului/Au bord de l'infini”, „Zarul de apă/Le dé d'eau”, „Jumătăți inegale/Moitiés inégales”, „Fumătorul de pipă/Le fumeur de pipe”, „Insula de mâine/L'ile de lendemain”. Ca și volumul „Fata mării” (din care sunt reluate unele poezii, fapt de înțeles, întrucât este o ediție bilingvă, textele traduse neapărând atunci), „toamna, ca și ploile, vine de la histria” păstrează o viziune specifică lui Ioan-Mircea Popovici, totul fiind dominat de „țărmul înalt” și de „Plaja cu suflet”, unde constantele lirice se întrețes într-o poveste ale cărei coordonate țin de unitățile imaginare, de „șahul cu hazardul”, de semnele prezentului, în care subzistă un ieri și un mâine, totul într-un „sunet singular”, într-o piatră de pe zidul tăcerilor vii. Poate edificatoare, în acest sens, este poezia care deschide volumul, „rostogolire – cuvântul autorului”: „(răsar și apun cuvinte/ înveșmântate-n înțelesuri noi/ doar martorii sosirii mele la marginea infinitului/ știu să ude pietrele/ până când acestea fac rădăcini)// povestea și-a găsit plaja/ pe care și-a zidit casa/ în care/ poeții-drumeții/ petrec prietenii în așteptarea răsăritului)” (p.1). Nu de puține ori, versurile lui Ioan-Mircea Popovici capătă o tentă oraculară și aforistică, fiindcă una dintre credințele sale este că poezia care nu ajunge la suflet și nu atinge și alte dimensiuni decât esteticul este o poezie moartă din fașă. Cred că este altceva decât „arta cu tendință” sau decât utilitarismul, mai degrabă, credința că arta poate să înnobileze ființa umană. Acest lucru, în mod clar, este mai aproape de principiile umanismului. Exemple în acest sens: „ești poet/ hrana ta-i din toate clipele/ viață adevărată-n cascadă” („de nunta tăcerii”, p. 5); „uneori e bine să-ți lași casa nelocuită/ și-o vreme, departe de lume/ să-ți vezi cuvintele părăsindu-și matca” („pe marginea zilei”, p. 19); „aici începe clipa lungă o bucată de prag” („concerto”, p. 31); „din multele pietre/ a rămas/ piatra vieții” („ora măslinului sălbatec”, p. 57); „până când/ n-ai învățat/ să trăiești/ fără întrebări/ n-ai să înțelegi/ cum poți/ să arzi fără fum” („zarul de apă”, p. 67); „dacă descâlcești nodul ăsta/ un fir duce la mine// cu iluzia te tratezi/ de luciditate// cu luciditatea/ scapi de iluzie” („începutul începuturilor”, p. 87) etc. Dacă ne referim la traduceri, sesizăm dorința Mariei Gheorghe de a păstra spiritul originalului. Desigur, e o muncă foarte dificilă, poate la fel de dificilă ca a poetului, fiindcă nu e totdeauna ușor să găsești echivalentul într-o altă limbă pentru versurile în prozodie clasică, unde niciun cuvânt nu poate fi schimbat fără a știrbi sensul originalului. De aceea, în unele texte, traducătoarea a preferat fidelitatea conținutului în dauna rimei, însă păstrând ritmul și măsura versurilor. Prin urmare, consider că volumul de versuri „toamna, ca și ploile, vine de la histria/ l'automne, toute comme les pluies vient de histria” este, în ansamblu, o carte reușită, care poate stârni interesul oricărui cititor. George Pașa