Gelu Ahtum

am adunat salba milioanelor de ani pentru a naște clipa asta pentru a da sens la ceva al cărui final ne scapă ai adăpostit în tine toată frumusețea și farmecul naturii toată taina ei în

atunci credeam că sunt în centrul universului și că toate stelele și galaxiile se învârt în jurul meu că totul a fost creat pentru mine treceam dintr-o galaxie într-alta și simțeam cum în

lumea exterioară explodează în cameră proiectând pe pereți dumnezei și satane ușa leagă infinitele închizând și deschizând circuitele sanguine masa visează la forma ideală iar scaunul suspină

sub girul nodului gordian spre eveniment unde super-nova explodează în tortul uriaș presărat cu fete și băieți cuvinte pătrate mușcă carnea cu eșafodul în rucsac mă escaladez transpir emoții

celorlalți membri ai familiei le era ciudă pentru că rândunicile veneau numai la mine ba mai mult mi se așezau în palmă lăsându-se mângâiate omul fiarelor! strigau cu invidie iar eu eram

săpând tunelul care unește maxilarul superior cu cel inferior te invadează întrebări ce aduc neliniștea în mare zgâlțâind frenetic corabia chiar neboemă catargele disperate încearcă să rețină

un copil trăia într-o sferă de cristal care l-a rostogolit până la adânci bătrâneți nevăzând lumea pereții cristalului i s-au lipit pe retină acun părerea de rău îi aduce fruntea în

plaja născută din soare ne cunună pașii fiecare pas ne picură în memoria celuilalt prin buzele noastre castele de nisip se scurg în nemurire dispar în noaptea ochilor tăi ca să reapar în

cauți mereu în sedimentele depuse în genele tale o mângâiere și inima ți-e furată și dusă sub măslinii seculari mașina timpului s-a născut la sat orașul a legalizat-o zgomotul ei e peste

de acolo n-a venit nimeni înapoi să ne spună cum e din două motive unu-e prea bine și nu se merită oboseala doi-e prăpăd mare și ușile sunt baricadate elucidarea misterului stă în relația dintre

câmpiile în menopauză munții în orbul găinilor marea ia somnifere pădurile sugrumă lăstarii vântul senil umblă aiurea norii cu fețe acide animalele iau anticoncepționale păsările fac

clipa asta am mai trăit-o când?nu știu exact poate atunci când soarele și luna și stelele mai credeau în basme iar orașul era epicentrul în care se nășteau lumina și întrebările poate doar

noatea mă așează față-n față cu isus pentru a-i umple golul din inimă pentru a-i reda cântecul furat pe iuda ispășit pământul negru înghite lumina ce picură din degete aerul naște sunet de

respir trotuarul care se tăvălește înaintea mea bocancii docți se mozolesc cu praful cosmic uitat aici de niște ochi albaștri statuia libertății își face de cap în mine trag în piept

fiindu-mi corpul din burete acesta se îmbibă continuu cu scursorile semenilor inima-mi e un magnet care atrage tot răul ce plutește în juru-i așa stând lucrurile am ajuns să fiu depozit de

cred că ești în culorile ce picură peste ochii mei în soarele și luna care mi se rostogolesc în palmă îi fac un bulgăre și-l arunc spre cer din el începe să ningă cu îngerași de toate

ca un accelerator de protoni gonind norii de pe iriși vântul aduce sângele în extaz zugrăvește cu noi culori spațiile interatomice umplând nările cu toate mirodeniile totul e în clocot totul e

stau în parc pe banca ce mustește de iubire e plăcut e soare e liniște nu-mi place! așa nu merge! întind un picior punând piedică unui trecător prin viață ăsta-n căderea lui doboară pe

am înlănțuit aripile vântului de coala albă ca să pot studia curenții care urcă și coboară întind mâna ca vântul să mi,o sărute dar o sărută numai pribegii stropi vântule tu care le

părul roșcat al amurgului încolțește ideea pe care se cațără iedera din mine cuvintele modelează ultima generație briza purifică impuritățile lunare portocală coaptă soarele cade încet lasciv

țâșnește bluesul din vază avizi stropii grei devoră încăperea camera boemă începe să se legene dulce-acrișor contemplu nașterea unei noi copile cu blonde plete și ochi albaștri ritmul face

de multe ori mă întreb de ce am deschis această carte în care totul curge prin mine de ce am citit din ea fără ca să citesc prefața de ce n-am încercat întâi să văd mâna care mi-a scris

vii perfect decorul te-nfiază celulă cu celulă trăirile te demolează ajungi statuia gri deschizi ușile ca să le trântești devii rădăcină aeriană cu capul în cazanul cu smoală tragi