Gabriel Nita

Aplauzele veneau să acopere muzica, valuri seci, trosnind mănușile din piele, crăpând foile cu poezii proaspăt scoase din imprimantă, asurzind cenzorii și reducând la tăcere corzile date la

Aripi violente în zvâcnet, calde, lovind aerul cu puterea unor pânze pe jumătate rupte de furtună, cu valurile opintite-n corabie. Pasărea căzând, încă vie, cu ochii nedumeriți, nu mai

Triumf! Cerul s-a încordat în așa fel încât noi să vedem limitele înțelegerii noastre. Universul s-a rupt în două, o parte noi, o parte nu noi, joc delicat la marginea fizicii teoretice și

Zâmbet. Așteptam să se ridice tavanul, doream să zvâcnesc în picioare, fugind înainte ca toată greutatea lui brută să mă arunce din nou în genunchi. Îi urmăream mișcările de piston, în timpul

Am învățat să recunosc poeții în mediul lor natural, prin faptul că ei nu dansează aproape niciodată. Ei nu se urcă pe mese, lor nu le fluieră nimeni în timpane, hainele lor își vor

Bine, am înțeles! m-am săturat de lumea asta, m-a lovit și m-a stors de puteri. Dar sunt în afara ei, exist cu de la mine putere și pot să o rup, dacă vreau, de ea. Hai să fac o alta, una

E gălăgie! urlă poeții prezentatori făcându-și reverențele pe scenă. Acesta este zgomotul de fond, precizează novicii, aplaudând prompt. Trebuie să ascultăm Nichita, cu mâinile, cu nările

Frunze umede, curate – reci, prin care vântul trece ca o mână ușoară, fără timp, fără rost, puțin mirată și tremurând în astă dimineață, când ploaia și-a terminat și ultimul

Mic curcubeu, între degetul mic și cel mare; prin palmă trece o lacrimă și sapă izvor: să vii tu, să încapi, fericire. /28.04.2000/

Prima dată când te îndrăgostești dai tot ce ai. Paradoxal, de dat vei mai avea și altă dată... Să însemne asta că ai primit dobândă?

Mi s-a încordat o vână de sânge, o simt ca pe un tub subțire de cauciuc străin de conștiința mea, funcționând bine sau prost în funcție de propriul sistem moral. Sunt o mână organică

Unghia mea tremură deasupra altor și altor lumi. Acolo unde ea zgârie ascuțită pojghița neagră a distanței, din rană curg minunate, îngrozitoare cuvinte, mici bule de aer

Imensă sală de așteptare, uneori duce, alteori pleacă. E zgomot de pași în cuvintele noastre, nu mai există odihnă, ci numai o muzică aspră de difuzoare metalice anunțând trecerile

A trebuit să-mi brăzdez cu degetele fața pentru a înlătura de pe ea buretele umed al aerului. A trebuit să-mi ascut la perfecție creioanele, aruncându-le apoi metodic la coș (cel de gunoi,

Gest simultan, revoltă, hainele aruncate, ochii lungindu-și pupila, pisici furioase. În toate clasele, în toate cursurile, în toate circumstanțele, întotdeauna în picioare, în fața

Constanta seara: este exact ora la care liceenii si liceenele ies pe strada - in ploaie si neoane si troleibuze stropind cu noroi - strigandu-si biruintele in engleza. /24.01.2003/

Ar fi trebuit sa-i prinda parul, dar din cei 12 dinti un sfert fusesera rupti, cu diverse ocazii. Restul, imbricati, ramasesera sa muste, cu forta unui arc intors o data pentru

Ea imi arata oamenii-oglinda si strazile Parisului, eu fotografiam ca un nebun cosurile de gunoi, si reclamele de pe panouri, si fetele goale, insemne ale nepasarii, si digurile ridicate ca un