Poezie
Iubirea de matematică
...elicoidale...
2 min lectură·
Mediu
Iată: așa cum te prevenisem,
în dimineața asta eu sunt un altul, mi-am păstrat fața,
plasticul atent modelat al măștilor succesive,
dar în spatele lor m-am transformat, nu mai sunt un robot
infiltrat în celulele biologice ale amintirilor și sentimentelor,
mi-am pierdut puterea de calcul,
sunt doar instinct, instinct, instinct…
Alerg pe faleză, briza pare a purta în ea
semințe de valuri, ce îmi cresc în ochi, până la a ajunge
să mă inunde, să mă reverse,
alerg tot mai repede, îmi sparg plămânii și îi arunc
în urmă, mașinile care vin din față sunt deja
doar un fulger prelung, inițiat pe orizontală,
o pată posibilă a unui corp dotat cu masă și inerție
mai mare ca a mea.
Sunt o formă cosmică, un fel de întrepătrundere a realității subtile
cu gândurile mele răvășite,
dă-mi, dă-mi te rog pilula roșie,
da, un meteor, ce contează că și meteorii se prăbușesc,
îi așteptăm noi cu brațele deschise,
ne prăbușim și noi spre ei,
noi suntem meteorii, iar ei sunt doar măștile succesive
după care ne-am ascuns iubirea de matematică.
Așa cum te prevenisem, instinctul îmi spune
să spun lucruri imposibile, să desenez cu mâna stângă
mână mea dreaptă ridicându-i o mlădiere a părului,
trecând-o pe după ureche în cealaltă galaxie,
să imaginez geamuri transparente, atât de transparente
încât imaginea noastră, a călătorilor singuratici,
să rămână pentru întotdeauna prizonieră de partea cealaltă.
Așa cum te prevenisem, radiația cosmică este mortală
pentru tipul obișnuit de organism uman, pentru cyborg,
instinctul îmi spune că trebuie să fiu necruțător,
că trebuie să te deconectez de la realitatea asta schimbătoare,
să te păstrez în memorie,
tu perfectule, tu iubitorule de teoreme demonstrate
(și numai pe jumătate) de alții.
/20.05.2003/
073
0
Pe curând,
Veverița