Florina Ladislau

Poate că frigul îmi va da crezare Că zbor mai sus, cumva din întâmplare, Și că mă las amiezii să mă prade De frunză, de culoare și năvoade. Știu unde sunt și-mi amintesc oricând De chipul și

Adeseori neliniștea mă-neacă, Ceva acut, un sunet prea subțire, Întrezărit cumva din amintire, Voind în depărtări să mă petreacă. Pare un fulg împovărat de frig, Aproape ud, ca lacrimile

Se-agită toamna, roșie sau pală, Și mi se-așează tulbure pe umeri, Să mă privești în ultima petală Cu care poți întârziat să numeri. În suflet gândul pare că-ntârzie Și umbra culcă

Privește-mă și lasă-mă privită De aer, de lumină și de viață, Să fiu în tine cea mai potrivită Iluzie cu aripă de gheață. Îngăduie și ploii să mă știe Și valului de mare să lovească

În încercarea de-a surprinde vrerea Acelui foc lăuntric ce mă arde, Lovesc vopseaua folosind petarde De magmă-ntrepătrunsă cu plăcerea. Ating culoarea cu-n penel, în fugă, Să nu mă prindă

Ploaia Simt ploaia toamnei c-ar putea să vină Amirosind a frunză răvășită, Să mă topească strecurând prin sită Mireasma de-ntuneric și lumină. Nu mai e mult – se-aude cum răzbate Lovind

Mă-ncearcă bun un sentiment de toamnă Cu flori rărite, multe scuturate, Arzând pe câmp, de parcă mă îndeamnă Să mi le port în suflet adunate. Răcoarea nopții o presimt că vine, Și soarele mai

Ridică toamnă paloșul durerii Să mă lovești adânc, fără-ncetare, Să-mi sară stropi pe pânza mișcătoare, Din sângele nocturn al Învierii. Să zac rănită, plină de iubire, În frunza risipind

Dacă-mi mai las singurătății cerul Și trag spre mine vântul adormit, Simt că mă-nalț, ca pasărea din mit, Unde cenușa-și pâlpâie misterul. Aud cuvinte dulci, simt frământarea Plăcutului

Mă stinge ziua cu miresme crude, Cu fructe coapte în culori arzând, Să mă arunc în margine de gând Mai vie decât tot ce se aude. Aș fi esență dacă rost mi-aș face Sub scoarța unui arbore de

Plutesc Luată de vânt plutesc prea visătoare, Asemeni unui puf de păpădie, Prins de curentul care mai adie, Fără să știu spre ce împrejurare. Întind pe șevalet o pânză fină Puțin distrată

Pot fi depline clipele trecute, Când le deschizi și când le dai de rost – De ce-au venit, de ce ar mai fost Dacă rămân în cer, necunoscute? Au fost cu mine, strălucind de viață, Curgând

Poveste penelată în picuri de culoare, Așa cum simt oceanul stârnit și fremătând În arcuirea firii, din aripi fluturând O pasăre rănită și-a tot neștiutoare. În mine fiind adaos, prudență

Fulgera pe cer lumină verde Aplecată dincolo de timp, În acel fantastic anotimp Când eram iluzia ce pierde. Mă știam aceeași visătoare Și mereu cu pletele în vânt; Umbră de lumină pe

Arsă de aer mă strecor în șoapte Alunecând în apele mai reci, Pentru că simt că merele sunt coapte Și că din mine poate că nu pleci. Vreau să-nțeleg polenul ce mă ninge, Abisul lumii vreau

Atelierul meu mă-nviorează Și prin culoare, liberă mă face, Să mă strecor aprinsă, ca o rază, În pânza infinitului vorace. Să port tăcută aripa subțire Când în culoare, când în bucurie Și

Sunt lumina fructelor uitate Sus pe crengi subțiri și tremurate, Unde limpezimile țin vântul Clătinat de ploi adevărate, Să mă simtă proaspătă cuvântul. Port cu grijă pensula subțire Fiindcă

Pe ploaie umblu liberă cu mine, Dar simt pe umeri vântul ațipind, Poate mai rece dacă te cuprind De braț când viața pleacă și revine. Mă simt o taină inimii ce-ți bate, Un mic cusur că te

Se-nalță noaptea, tainică și blândă Și-mi face loc în golul mai aprins, Să văd că după umeri m-ai cuprins Și că-n tăcerea stelele se-afundă. Beată de cer și limpede-n simțire, Îmi reazem capul

Raza de soare poate că mă știe De când eram zăpadă în părinți Și respiram iubirile de sfinți În noaptea cea fantastică și vie. Mă știe dorul unui dor de viață Și apele de-argint în care

În val mă simt atâta de ușoară Încât mă pierd de mine și găsesc Pânze de aer și de omenesc Cum mă ridică și mă desfășoară. Mă vede țărmul cu nisip din lună Abia adus și-atât de răscolit, Să

Mi-am pus în păr lumină și petale Să mă-ntâlnesc cu norii plutitori, Amestecată-n plasele de nori, Ca razele subțiri, universale. Fața s-o reazem de puține fire De aur, cum mi-e părul

Am respirat adânc, părea tăcut Carul cel Mare, răsturnat în dungă Crezând că noaptea n-o să ne ajungă S-o luăm cu totul de la început. Și-așa a fost, când ziua se crăpase De sânge crud să