Florina Ladislau

Tot așteptând ca zidul să respire Printr-o culoare mai nelămurită Așez în gânduri o nepotrivire Între ce simt și tulburea ursită. Turnuri de veghe stau întunecate Lovite trist cu păsări din

Ramonei Ghețu Altistă fiind, în strană am cântat Imnuri curate bolților deschise Și celora înaripați de vise Care apoi m-au binecuvântat. Știu ce simțeam când îngerul

Floarea cea dulce, strălucitoare, Duce miresmele nopții în soare, Suie în nori, liniștită și pură, Visul promis de o tainică gură. Albul atins cu o rază subțire Lasă un ochi îngeresc să

Fierul meu de plug să taie poate Brazdă largă într-un câmp știut, Însă, când se-nfige în trecut, Scapără scântei și umbre scoate. Vreau să semăn, vreau să încolțească, Să ridic un pod

În cuib de vulturi, pus fără suflare, Zborul se-apleacă și lovește-n țintă Revolta rece, care mă mai doare De câte ori încearcă să mă mintă. Poarta se-nchide aripilor pline De forța

Când dimineața e o apă blândă În care somnoroasă mă clătesc, Iluzia mă-nchipuie la pândă Alunecând aproape nefiresc. Pentru că altfel nu-mi revin în fire Să simt că dulce ard

Îmi mângâi viața regăsind cuvântul Ascuns în pasta unei revelații, Articulând culoarea cu senzații Ce ți le dă iubirea și pământul. Mă-nchei în versul proaspăt părăsit Și rădăcină pun în

Mă-mpingi cu gândul în necunoscut, Sau vântul umflă bluzele mai fine? Că mă topesc în frunzele puține Cu gulerul spre părul desfăcut. Îmi pare că sunt plină de mirare Și de privirea care

Mai simt în talpă stânca luminată Și-n palme ascuțitele nervuri, Mușchiul mai fin și câte le înduri Când urci cărarea cea adevărată. Suișul nesfârșit ce vămuiește, Îmi dă scânteia foarte

E abur dimineața, ceață fină Se-așează peste tot cu nepăsare, Să simt că rostul sinelui tresare Când ruginește frunza în grădină. Brazdele goale, parcă desenate, Își plâng căldura dusă-n

Cenușa nopții încă mai tresare Prin coada unei stele căzătoare, Argintului din păr să netezească Șuvițe reci de pace îngerească. Încă mă-mpinge valul fără țintă Pe plaja unde zeii se

Fluturi de lumină au întins Raze peste mine dinadins, Să mă simt ascunsă și ferită De secunda cea nepotrivită. Să mă simt petală adunată În mireasma prea nevinovată, Fulg aprins de viul

Departe, demult, acolo unde timpul părea că nu trecuse pe cărări, era o țară minunată. Se întindea între dealuri, la poalele unor munți, și poieni cu flori țineau un drum pe care prea puțini

Aleg cărarea muntelui, abruptă, Să mă strecor în aerul cel pur Unde ard zeii fără de contur Când își aruncă sulița în luptă. Îmi caut firul care să mă lase Să pot deschide versul

Fire subțiri, atât de transparente Că nu se văd nici dacă știi că sunt, Îmi ard obrazul fiindcă mă încrunt Și pun pe pagini tainice accente. Voiesc să nu uit clipa de-ncercare, Amestec

Simțeam răcoarea toamnei înflorită În crengile prea grele de la ploaie, Așa că le-am lăsat să se desfoaie Într-o culoare foarte potrivită. Punând cu grijă soarele pe tâmple În duhul

Dormind pe crengi ușoare de răchită Visez în muguri să tresar deodată, Cu miezul verde, poate resemnată Că ies din vis adeseori uimită. Lumina mă străbate și se frânge De parcă trece

Prin goarna serii liniștea răsfrânge Stele de aur dincolo de fire, Cum bate frunza fără să se mire Că roua nopții încă o mai plânge. Într-o lumină stau plină de miere Să guste clipa

Suntem jucați în fiecare clipă La o ruletă – bilă colorată – Într-un sertar al roții, aruncată, Când bate soarta, palid, din aripă. Și când să cadă numărul ce ține Norocul nostru, noi

Simt în suflet duhul unei vâsle Care bate apele rămase Undeva în clipele frumoase, Auzind explozia prin pâsle. Parcă mă îndrept către iertare Când o rază vie mă străpunge, Mă rănește

Mi-am căutat ieri sufletul prin ploaie, Întoarsă-n mine să mă regăsesc Atât cât sunt în timpul pământesc, Mai ne-nțeleasă, poate mai vioaie. Doream treptat să mă topesc în iarbă, Fiindcă

Împinsă fiind de viață ard etape, Fac salturi repezi fără să opresc Valul din sânge, când mă nimeresc Schijele arse, ca să mă îngroape. Muntele-mi cântă bucuros să vadă Unde-am ajuns și

A dat în pârg istoria deodată Și de vicleană nici nu vrea să știe Că se păstrează limpede și vie Doar cât se vede, doar cât se arată. Privind tăcerea, liniștea gălbuie Îmi pare soarta

Mă cunoaște gândul viu Liberă și nechemată, În culoare rezemată, Când visez, plutesc și scriu. Mă cunoaște seva dulce Dintr-o dragoste pierdută, Pleoapele făcând o cută De încearcă să