Florina Ladislau

Noaptea e o pastă transparentă Potrivită să o cerni prin iarbă, Dacă simți că nu mai ești atentă Și că cerul a-nceput să fiarbă. Prind cu mâna fire de-ntuneric Ca pe niște versuri

Săgeata Un arc prea moale, cu săgeți mărunte, Cade pe drum, învins de neputință, Atât de vechi în galbena lui ființă De parcă urcă ploile la munte. Îmi fac de drum să nu văd cum

Pânză veche Cojesc picturi mai vechi până la sânge Să pun deasupra pulbere uitată, Puțin mai dulce, nedecolorată, Să lăcrimez că dragostea se frânge. Fondul aprins îl sting într-un

Intră lumină sfântă și adoarme Pe sub arcade falnic rotunjite, Lovind cuvântul zidului cu arme De aur greu alunecat prin site. Ridic privirea și mă rog în taină Acestor trupuri ce

Mă-ndemn în suflet să-nțeleg profund Cum frânge dalta partea nedorită, Să scoată gândul pur, neprihănită, Din marmura în care stă la fund. Trupul acela cufundat în piatră Dormea de veacuri,

Din marmură mai fină ca petala Madonna se ridică tristei fețe, În duhul ei de har și frumusețe, Să mângâie tăcerea cu sfiala. Trupul divin aproape că respiră, Deși pierdut din lume ni se

Mai este timp destul nepetrecut Prin acul de argint cu care țese Brocarduri și minuni și alte piese, Precum și teama de necunoscut. Însă regretul că din timp rămâne Foarte puțin și-acesta

Pe un drum de piatră înroșită Am alunecat în mustul gros Lângă via unde vezi frumos Viața care-ți este pregătită. Lângă meri am suferit de sete, Merele fiind roșii, să le strângi, Și în

Pot să cânt cu sunete înalte De la violet și chiar mai sus, Pentru că înaltul mi-a adus Sunete, culorile să salte. Când ating penelul albăstrui, Sau pe cel cu negru și uitare, Simt că am o

Colorasem marea roasă de nisip, Orizontul roșu, scoicile și-o stâncă, Lângă care apa pare mai adâncă, Să mă pot preface și să-ncep să țip. Nimeni să nu vină dacă mai încerc Să alunec

Vântul bate sus în pânza verii Și mă duce blând în auriu, Către rodul versului ce-l scriu Cum e mustul aspru al durerii. Risipite frunze trec prin sită, Cern îngândurarea și mă ară, Ca și

Ziua se stinge, fumegă și duce Răcoarea toamnei în singurătate, De parcă-și pune-n vânt, să se usuce, Hainele vechi și-atât de demodate. O mângâi moale, să se risipească În verdele din

Cuvântul meu mi se întoarce Nu fără să fi fost făcută Lucrarea-n fapt necunoscută, Ca de lumină să se-ncarce. Vederea sieși luminează Și mă preface, bună mie, Într-un cuvânt care să fie Cel

Citind în palmă versuri încordate Mi-am descifrat o latură a firii, Mai plină de trăiri nevinovate, Cum au, de frică, spini și trandafirii. Citeam în mine, floare după floare, Cuvinte limpezi,

Lumini și umbre, lacrimi fără formă Cad pe cadrane, acele să-mpingă Spre dimineața, când va fi să ningă Zăpada vieții grea și uniformă. Privesc uimită norii plini de forme Și prin

Uneori trec prin deșert, Un deșert atât de viu Că îmi pare mai pustiu Dacă nu pot să te iert. Alteori îmi fac de drum Ploaia să mă liniștească Cu-o emoție cerească Arsă și făcută

Orbită fiind de viață n-am văzut Culoarea mai adâncă și mai plină De freamătul acela de lumină În care totdeauna am crezut. Clocotul rece încă mă îngheață Și dau arginți aceleia din mine Să

Voi traversa o punte lunecoasă Să trec în spirit, liberă de toate, Pentru că țin ca timpul să arate Că limpezirea poate fi frumoasă. Să mă arăt cu sufletul de-o seamă, Floare să fiu în

Voiam să spun ceva dar începuse Un vânt subțire să mă risipească În toamna cu privire omenească Și soarele de-abia dacă apuse. Știu că priveam cuvintele rămase Pe frunza cea mai verde cu

Întrebătoare mă așez în șoapte, Pustiul să mă simtă și să știe Că sunt a lui, culoare și poezie, În fiecare flacără din noapte. Aud un înger glăsuind prea dulce, Atât de dulce și

Sunt însetată de lumina pură Plecând pe raze de culori arzând, De gestul înțelesului mai blând Al florilor create de natură. Realitatea vântului mă poartă În cerul apei, răscolit de viață, Să

N-am pregetat să te iubesc, Gheață albastră și subțire, Pentru că ții în amorțire Vulcani de timp și nefiresc. Nu mă arăt pe cât sunt arsă De focul unei magme dulci, Când lângă mine te

Doresc să-mi fie seva înflorită Și să iubesc cu dulcele nectar Senzația că-mi este necesar Să-ți fiu iubita cea mai potrivită. Să mă învingi citindu-mi un poem, Un vers de taină și de

Mă reazem simplu de un pom tomnatic Să-i simt iubirea ploilor trăite În miezul alb, de lemn printre răchite, Atât de-nmiresmat și singuratic. Cercuri de vreme mă ating cu frică Din seva crudă